Opinii

Cartea care aruncă în aer lumea culturală din România

by Cezar | 0, Add your Comment Feb9 10

Personalităţile culturale ale ţării, de la Călinescu şi Noica până la Liiceanu şi Pleşu, sunt atacate virulent de Adrian Marino.

Volumul de memorii al regretatului cărturar Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”, care va apărea la începutul lunii martie la Editura Polirom, va fi considerat, probabil, o dovadă de laşitate, o ipocrizie sau, dimpotrivă, una de curaj, dar cu siguranţă pune pe jar lumea noastră literară. Autorul critică „odiosul mediu literar” şi atacă virulent miturile noastre culturale.

Autobiografie îndelung aşteptată, care se opreşte la anul 1999, volumul apare, conform dorinţei autorului, la cinci ani de la moartea sa (19 martie 2005, Cluj-Napoca).

Captivează prin valoarea culturală a mărturiei, deşi dărâmă, pe un ton extrem de caustic şi de virulent, majoritatea personalităţilor noastre culturale, de la George Călinescu, căruia i-a fost asistent la Iaşi, la Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, ajungând la „triada culturală de astăzi”, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici.

Manuscrisul care apare acum la Polirom a fost îngrijit de soţia sa, Lidia Bote-Marino, şi face parte din fondul „Adrian Marino” al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj, oraş în care scriitorul şi-a petrecut ultimii ani din viaţă.

Însingurarea celui care nu s-a regăsit în ideologia celorlalţi

Criticul, care a murit la 84 de ani, rememorează în volumul „Viaţa unui om singur” şase decenii de existenţă, povestind despre represiunea la care a fost supus şi despre însingurarea morală de după 1989. A avut o viaţă de om singur, „un adevărat blestem”, cum el însuşi spune, pentru că a gândit mereu altfel, aproape în toate domeniile.

„Scara mea de valori, începând cu valorile culturale şi ideologice, este net deosebită de a mediilor sociale şi culturale pe care le-am străbătut”, mărturiseşte el. A constatat cu amărăciune că loviturile şi rănile morale nu s-au închis niciodată şi a ştiut că, în memorii, cu bisturiul bine înfipt, trebuie să taie în carne vie, fără milă, în virtutea adevărului său, pe care dorea să şi-l asume cu orice chip.

Criticul, mereu cu spatele la zid, izolat, inadaptat noii vieţi literare formate sub comunism, a avut un alt ideal, un alt program cultural, total incompatibil cu tot ce se petrecea în jurul său, fiind în profund dezacord cu personalităţile vremurilor.

Marele eşec George Călinescu

Volumul are capitole usturătoare despre „Marele eşec: G. Călinescu”, despre refugiul la Cluj, despre jungla „vieţii literare”, singurătatea culturală sau decepţia politică. Iniţial, Marino i-a fost lui Călinescu asistent la facultate la Iaşi, pentru acesta tânărul colaborator fiind acel „domn” chipeş, uşor „infatuat”.

Întâlnire iniţial fecundă (1944-1947), relaţia lor a degenerat şi a eşuat într-un conflict grav şi iremediabil, „o catastrofă, un adevărat dezastru moral” pentru că George Călinescu, potrivit lui Marino, a acceptat şi s-a adaptat compromisurilor epocii, „cu o ipocrizie şi cu un cinism, în forme uluitoare şi cabotine”.

Eliberat din domiciliul obligatoriu în 1963, Marino i-a făcut totuşi o vizită, după o absenţă de 14 ani, însă Călinescu, într-o scenă antologică, spune el, a început să-i descrie interiorul locuinţei sale subliniind preţul fiecăruia dintre obiectele de acolo: „Covorul acesta a costat 30.000 de lei”, „acest Luchian 50.000 de lei”, într-o demonstraţie frenetică, în avalanşă, a acumulării parvenite. „Călinescu devenise, între timp, un profitor al spolierii boierimii decavate, ajunsă la talcioc”, afirmă tranşant Adrian Marino.

„Cioran a scris toată viaţa o singură carte”

Criticul îi ia în colimator şi pe consacraţii Emil Cioran, Mircea Eliade şi Constantin Noica. Marino afirmă în memorii că la Cioran se simţea preocuparea „supravieţuirii în condiţii ostile, a uitării trecutului legionar, obsesia până la panică a ecourilor negative”.

„E.M. Cioran a scris toată viaţa, la Paris, de fapt, doar o singură carte, în mai multe variante: disperare, neant, cafard, negativism absolut. Din acest punct de vedere, E.M. Cioran a rămas consecvent până la capăt. Ca şi C. Noica, de altfel, cu opţiunea din tinereţe. Antioccidentală şi profund antidemocratică. Nu aveam nicio admiraţie pentru o astfel de orientare ideologică pe care o cred profund nocivă”, spune Marino.

Nici Mircea Eliade nu scapă de critici: „Adevărul crud, brutal, oricât de explicabil ar fi, era că drama culturii române, din perioada comunistă, nu-i interesa, nu-i durea câtuşi de puţin pe cei doi compatrioţi. În cazul lui Eliade, obsedantă devenită aproape maniacală era preocuparea exclusivă de reeditare, publicitate”.

Marino a vrut să fie publicat la cinci ani după moarte

De ce a lăsat prin testament ca memoriile să-i fie publicate la cinci ani de la dispariţia sa? „Aş provoca doar atacuri şi insulte, ridiculizări şi controverse, pe care doresc să le evit, în mod radical, mai ales acum, la sfârşitul vieţii”, spune Marino în Preambul.

Adrian Marino reclamă odiosul mediu literar, „detestabil, plin de rânjete sinistre, de bârfeli şi imbecili agresivi şi megalomani”, denunţând, fără drept de apel, sectarismul agresiv al coteriilor şi mafiilor literare, ca şi al provincialismului cultural: „La Cluj, m-am lovit, în permanenţă, de aşa-zisa Şcoală Zaciu. La Bucureşti, cu aceeaşi virulenţă, de mafia Liiceanu- Pleşu. Atacuri, obstrucţii, denigrări permanente. Uneori, la limita ilegalităţii evidente”.

Căpitanul filosofic al naţiunii

După ce a analizat critic cazurile „Noica, Nae Ionescu etc. şi, în general, întreaga generaţie bombastică (G. Călinescu)”, demersurile sale au fost considerate „o adevărată blasfemie” de mediul literar.

Adrian Marino a fost pus la index fără drept de apel, mai ales după ciclul de articole din „22”, cu „Dosarul Constantin Noica”, din 1993, deşi „era prima analiză serioasă a relaţiilor filosofului nostru cu regimul comunist”.

În articole, criticul denunţă virulent cazul Noica, transformat de Gabriel Liiceanu, „printr-un monopol cultural”, într- un „mit charismatic, guru suprem, izvor unic de înţelepciune, Căpitanul filosofic al naţiunii etc”. Şi-a atras astfel o profundă antipatie din partea grupului de la Păltiniş, a discipolilor lui Noica cei mai fideli, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi H.-R. Patapievici.

Lui ,, deşi spune că a fost „un bun ministru de externe”, îi reproşează faptul că e un „moralist cu lipsă la cântar” şi „cu o operă destul de subţire”.

Eugen Simion, „un carierist feroce”

De asemenea, criticul, care dezaprobă şi alte personalităţi culturale, printre care şi H. R. Patapievici, Fănuş Neagu sau Cristian Tudor Popescu, afirmă că Nichita Stănescu sau Marin Sorescu nu sunt egali sau comparabili cu Lucian Blaga ori Tudor Arghezi: „Reputaţiile lor s-au impus pe un teren gol, când aceşti într-adevăr mari scriitori erau scoşi din circulaţie”.

Singurul cu care Marino se împacă în memorii este Nicolae Manolescu, pe care-l socoteşte net superior rivalului său de generaţie, Eugen Simion, „un carierist feroce, imbatabil, prototip de ambiţios parvenit, la prima generaţie de intelectuali”.

Deşi spune că a fost în repetate rânduri profund nedrept şi chiar brutal cu el, Marino nu-l consideră totuşi pe Manolescu un simplu veleitar: „L-am citit cu destulă regularitate după 1989 şi pot să declar, cu toată sinceritatea, că este un om de valoare”.

Nici măcar actualul său editor, Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, nu scapă de săgeţile otrăvite ale criticului: „A început să publice şi scriitori bucureşteni, fără valoare, pe unii din motive strict publicitare, redactori sau chiar directori de reviste literare. Dar cred că am fost «sacrificat» de dragul lui Dan Stanca sau Cristian Tudor Popescu. Spirite confuze şi agresive”.

Dinescu, „golănaş, suburban, incult, agresiv şi obraznic”

Cât despre spiritul românesc, Marino îl încadrează într-o „fatalitate etnică detestabilă”, într-un cataclism istoric: „Resping deci pasivitatea Mioriţei, fatalismul său imbecil”. Demagogismul de după 1989 a căpătat proporţii dramatice, în viziunea lui Marino.

„Stilul băşcălios de mărunt golănaş de periferie al lui Mircea Dinescu, «Academia Caţavencu », în ansamblul său, ilustrează foarte bine acest detestabil specific naţional. Amuzant, uneori, pentru o clipă, el este odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializează totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune”, declară Marino.

„Biata Românie şi biata tânără democraţie românească, în care unii dintre purtătorii săi de cuvânt şi lideri de opinie sunt de calitatea unui golănaş, suburban, incult, agresiv şi obraznic, gen Mircea Dinescu. Devenit vedetă, deoarece, fugit din domiciliul obli gatoriu din… propria sa locuinţă, în 1989, a început să strige pe stradă, devenit portdrapel al recâştigării libertăţii… O scenă mai perfectă de suprarealism politic este greu de imaginat”. (…)

Sursa:  Evenimentul Zilei

About the author Cezar:

No Comments, Comment or Ping

Reply to “Cartea care aruncă în aer lumea culturală din România”

  • Noi sustinem

    SUCEAVA CITESTEHANDMADE
    adevarata traditie romaneasca
  • Newsletter

  • Ultimele Articole

  • RSS Alexandria Librarii

  • Tu ai ales


  • Noutati


    Cine conduce, de fapt, lumea
    Iubita lui Esto
    Eseu despre orbire
    Toate numele
    Evanghelia după Isus Cristos
  • _____


    Vizitatori unici

  • Ultimele recenzii


    Mario Vargas Llosa: Pestele in apa

    Mario Vargas Llosa: Pestele in apa

    MIRCEA CĂRTARESCU şi FRUMOASELE (lui) STRĂINE

    MIRCEA CĂRTARESCU şi FRUMOASELE (lui) STRĂINE

    Mircea Cartarescu, Zen. Jurnal 2004-2010

    Mircea Cartarescu, Zen. Jurnal 2004-2010

    Ovidiu Hurduzeu: Unabomber – Profetul Ucigaş

    Ovidiu Hurduzeu: Unabomber – Profetul Ucigaş