7 mai 2007. Octavian Paler mergea la interviu cu Dumnezeu. Un interviu fără sfârşit, într-un loc despre care se tot scrie şi vorbeşte de mii de ani, dar despre care nimeni nu ştie nimic în realitate. E bine că fiecare are forţa şi conştiinţa de a se hrăni cu speranţe, pentru că ea, speranţa, este cârligul din care nu trebuie să ne desprindem niciodată. 7 mai 2010.
Octavian Paler probabil îmbogăţeşte, acum, cărţile nemuririi cu amintiri mirene. Să ştie şi cei de acolo ce facem noi. Cum gândim şi cum trăim. Cum dormim, cum fugim în stânga şi-n dreapta, cum greşim şi regretăm că am greşit fără să învăţăm nimic, cum ne judecăm între noi, cum scriem, citim, cum visăm şi ne facem iluzii, cum răscolim prin cenuşa lor şi ne prăfuim sufletul, cum învinovăţim destinul şi amănuntele, cum privim norii, reclamele sau accidente oarecare, cum fugim de răspunderi şi alungăm întrebările pentru că vrem să amânăm răspunsurile, cum călcăm vise în picioare, cum ne facem prieteni şi-i alungăm, cum primim daruri pe care nu le înţelegem, cum avem timp pentru toate, domnule Paler, aşa cum dumneavoastră ne-aţi învăţat…
“Avem timp pentru toate. Nu e timp pentru puţină tandreţe. Când facem şi asta, murim.” Se împlinesc, azi, trei ani de când Octavian Paler s-a dus acolo unde timpul nu se mai măsoară. Omul care putea să viseze fără limite, care putea să fie lucid fără limite şi care renunţa la orice fel de autocenzură, după cum spunea fiul său, Alexandru Paler, într-un interviu, a fost unul dintre cei mai iubiţi pământeni. Români.
“Octavian Paler a fost unul dintre cei mai inteligenţi oameni care au îmbogăţit cultura română – spunea un cititor al scrierilor sale. Iar când a murit el, a fost ca şi cum ar fi ars biblioteca naţională.” “Tu spui, liniştit: «adevăr». Ei se uită la tine şi tac, fără să priceapă ce vrei, dar, pentru că sunt oameni educaţi, întreabă: «Cât costă?».
Tu le arăţi mâinile goale, dar ei nu mai pricep gestul de mult şi, nedumeriţi, dau să plece. Tu alergi şi le spui: «speranţă». Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă încă o dată: «Cât costă?». Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.” – Octavian Paler/Perplexitate
One Comment, Comment or Ping
Claudia
“Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…” Octavian Paler – Viata pe un peron
Like or Dislike:
0 
0
Reply to “Trei ani fără Octavian Paler”