Culturesti

Interviu acordat lui Constantin SEVERIN la  Colocviul Internaţional de Ştiinţele Limbajului, Universitatea ’’Ştefan cel Mare’’ Suceava, octombrie 2001

L-am cunoscut pe marele lingvist Eugeniu Coşeriu la Suceava, la câteva ediţii ale colocviului internaţional de Ştiinţele Limbajului, fondat de profesorul Mihail Iordache şi alţi universitari suceveni. Avea un chip luminos, cu trăsături ferme şi dulci în acelaşi timp, cu o privire ageră şi limpede, şi era extrem de cordial, prietenos şi modest, iar vocea sa neobişnuită, melodioasă dar cu întreruperi misterioase, o retrăiesc şi acum cu acuitate, în timp ce scriu. Am avut acest dialog aproape spontan, cu întrebări nepregătite dinainte, din fericire înregistrat pe reportofon, după una dintre prelegerile sale memorabile. O secvenţă din viaţa sa, atât de legată de aventura limbajului, care denotă atât extraordinara sa erudiţie cât şi forţa ideilor novatoare, care schimbă perspectivele şi viziunile cu care am fost obişnuiţi. Dacă aş fi avut lângă mine, în Suceava, un prieten şi un model de talia sa, probabil acum aş fi scris ca Borges, Umberto Eco sau Mario Vargas Llosa…

- Din ceea ce spun specialiştii, cunoaştem faptul că în ultimii 50 de ani au existat multe încercări de a întemeia curente noi în lingvistică, majoritatea dintre ele eşuate. Integralismul coşerian a rămas însă o tendinţă majoră, iar unii dintre discipolii dvs. din întreaga lume, în frunte cu Mircea Borcilă, afirmă că ar fi calea regală din lingvistica actuală şi viitoare. Care sunt liniile de forţă ale lingvisticii integraliste?

- Nu s-ar spune că are într-adevăr anumite trăsături esenţiale. Trăsătura esenţială e dată de numele acestui curent, adică integralismul înseamnă a considera faptul lingvistic din toate punctele de vedere. Greşeala care se face în general în ştiinţele culturii este aceea de a ne limita la o anumită perspectivă. Se înţelege însă că acesta este un fapt în realitate productiv. Uneori trebuie să te mărgineşti la anumite aspecte, la o perspectivă oarecare, însă greşeala sau pericolul sau riscul pe care le avem în acest caz este că prin această limitare pierdem din vedere celelalte perspective şi ajungem să considerăm că este singura viabilă, că spunem totul despre limbaj. A spune lucrurile aşa cum sunt, ţelul oricărei ştiinţe, este un lucru extrem de greu. Nu-i de ajuns să consemnezi faptele şi să le descrii, fiindcă ele se găsesc în tot felul de contexte, fiind legate de alte fapte, mai ales de un fapt fundamental cum este limbajul. Orice perspectivă este o viziune totdeauna parţială. Trebuie să înţelegi că fiecare perspectivă este parţială şi că există şi altele, că este cel mai greu să spui lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. Acesta este principiul de bază al oricărei ştiinţe, pe care l-a formulat Platon în dialogul său despre sofişti, principiul logosului care spune adevărul. Să spui lucrurile aşa cum sunt. Logosul neadevărat spune lucrurile ori cum nu sunt, ori cum nu mai sunt, ori cum nu sunt încă ş.a.m.d. Ei bine, acesta e lucrul cel mai greu şi înseamnă integralism, înseamnă din toate punctele de vedere. Trebuie să te întrebi totdeauna sau să conştientizezi dacă nu cumva ai parţializat. Poate că a trebuit să parţializezi, dar trebuie să fii conştient că toate aceste afirmaţii sunt făcute dintr-o perspectivă parţială şi că, din alt unghi, ar trebui să mai spui şi altceva sau să le vezi într-o altă lumină.

’’În România lingvistica mea a pătruns foarte puţin’’

- Există o consonanţă între integralismul coşerian şi un alt curent din gândirea filozofică actuală, holismul, promovat în ultimele decenii mai ales de americani?

- Da, există, dar în realitate ideile acestea de integralism eu le aveam deja acum 50 de ani cel puţin, şi deci înţelegeam că totdeauna ne aflăm în acest proces de parţializare. Eu înţeleg acest holism, de altfel am şi spus-o, nu ca o realizare, ca perspectivă globală (ea nici nu poate exista), ci ca program. Programul nostru este de exemplu un program de tipologie integrală. Nu înseamnă că începem cu tipologia integrală, ci că avem programul ca să ajungem la această interpretare integrală. Ea se face din mai multe puncte de vedere şi sunt numeroase căi de urmat. De aceea, şi discipolii mei sunt toţi diferiţi, în sensul că se ocupă fiecare de altă perspectivă, văd lucrurile altfel, dar în acelaşi timp ştiind că este o perspectivă parţială. Eu nu le-am hotărât calea în tot ce fac, ci numai mi-am permis să le-o deschid, să le spun dintr-o viziune globală care erau problemele sau punctele unde trebuiau să cerceteze şi să meargă mai departe. Prin urmare, ceea ce caracterizează aşa-zisa şcoală coşeriană în lingvistică este faptul că fiecare elev al meu a plecat de la anumite idei sau de la puţine exemple pe care le puteam da eu şi le-a dezvoltat, a mers mai departe într-un anumit sens. Ei au mers mai departe independent, după ce le-am spus doar atât: ’’Văd aici o problemă şi s-ar putea să descoperi o altă soluţie, diferită de cea pe care o văd eu în acest moment.’’ Într-adevăr, uneori s-au găsit alte soluţii, însă interesant este că fiecare elev afirmă că a plecat de la o anumită idee, de la o anumită constatare a mea şi, mergând mai departe, a dezvoltat, a văzut alte aspecte pe care eu însumi nu le văzusem. Uneori a văzut că şi constatarea mea era valabilă în alte contexte decât cele pe care le remarcasem eu şi, de aceea, aşa-zisa şcoală formează o comunitate de cercetători liberi şi în acelaşi timp cu orientări diferite. Unii se întreabă cum se poate ca, dintre discipolii mei declaraţi, unul să se ocupe cu semiotica, altul cu stilistica, altul cu lingvistica istorică, altul să facă semantică culturală ş.a.m.d. S-ar părea că nu ţin de aceeaşi şcoală, dar tocmai prin aceasta ţin de aceeaşi şcoală.

- Cred că sunteţi de acord că, în ultimele decenii, mulţi filozofi au fost preocupaţi în proiectele lor de aventura lingvistică. Aveţi cumva informaţii că pe plan internaţional există filozofi preocupaţi de aventura coşeriană?

- Nu ştiu dacă există, dar poate vor începe să existe. Un mare lingvist japonez, Takashi Kamei, a şi scris acest lucru: ’’Lingvistica lui Coşeriu nu e o lingvistică din secolul al XX-lea, e o lingvistică a secolului XXI’’, adică adică înţelegea că va începe să se dezvolte şi să fie acceptată mai târziu. Dar în general, cel puţin în lingvistică, pătrunde din ce în ce mai mult concepţia mea. Nepoata mea, domnişoara Bojoga, a cercetat în teza ei de doctorat de exemplu receptarea lingvisticii mele în fosta Uniune Sovietică şi a descoperit foarte multe aspecte de receptare, scriind vreo 300-400 de pagini despre asta. În ce mă priveşte, e mai bine să mă ocup cu lucrurile care trebuiesc cercetate şi cu dezvoltarea ideilor, decât cu receptarea lingvisticii mele. Domnul Borcilă a descoperit şi el foarte multe aspecte în acest sens în Statele Unite, etc., lucruri pe care eu nu le cunoşteam. S-au publicat deja mai multe monografii, iar unele dintre ele vor fi recenzate într-o revistă de la Cluj, care îmi va dedica un număr. Deci se pătrunde încetul cu încetul, în afară de o singură ţară, România. Aici, în afară de centrul domnului Borcilă de la Cluj, această lingvistică a pătruns foarte puţin, poate şi fiindcă lucrările mele nu au fost scrise în limba română. Au fost traduse foarte puţine, iar eu am scris mai mult în spaniolă, franceză şi mai ales în germană. Deci, în România nu s-au cunoscut prea mult lucrările mele, în afară de faptul probabil că şi pregătirea teoretică a multor lingvişti români este mai mult sau mai puţin parţială şi, adeseori, fără baze filozofice serioase. De aceea probabil am pătruns mai puţin în România, în afară de această neîncredere care caracterizează cultura românească cu privire la realizările românilor. Numai după ce ai fost recunoscut în străinătate începi să fii apreciat şi în România: ’’Trebuie să fie cineva domnul acesta, dacă cutare necunoscut francez spune că e foarte bun.’’

’’Nu există în realitate o opoziţie între Platon şi Aristotel’’

- Nu cumva opera dvs. se află în consonanţă, din perspectivă filozofică, cu cea a idealismului lui Platon, spre deosebire de lucrările altor lingvişti contemporani, care pun în centru corporalitatea şi gestualitatea, un fel de materialism camuflat?

- Nu, eu mă apropii de gândirea platonică numai în sensul în care Platon a descoperit problemele. Platon este omul care a creat şi a descoperit cele mai multe probleme esenţiale, însă de cele mai multe ori lăsându-le ca probleme în toată problematicitatea lor. Deci, în aces sens, fără îndoială, da. În realitate, filozofii care m-au influenţat cel mai mult în filozofia limbajului şi în filozofia ştiinţei sunt Aristotel şi Hegel. Dar şi aici trebuie să afirm o convingere pe care încerc să o transmit şi elevilor: nu există în realitate o opoziţie între Platon şi Aristotel. Dacă îl înţelegem bine pe Aristotel, să nu uităm că el pleacă de la punctul la care a ajuns Platon în discuţia unei probleme şi o duce mai departe. El nu se opune în realitate lui Platon, şi în acest sens este discipolul lui cel mai fidel. Discipolii cei mai fideli ai lui Platon nu sunt platonicienii, tocmai fiindcă Aristotel a înţeles să meargă mai departe. Nu degeaba a fost 20 de ani la şcoala lui Platon. A învăţat foarte multe, a învăţat mai ales cum se pun problemele şi cum se formează discuţia. De aceea spun că în filozofia limbajului şi a ştiinţei se poate pleca de la Aristotel. De altfel, filozoful care este citat de cele mai multe ori în lucrările mele este tocmai Aristotel. Dar pe de o parte el nu se opune lui Platon, şi pe de altă parte nu este un filozof materialist, aşa cum se crede, ci un filozof idealist, cel mai mare filozof idealist.

- Un idealist mai pragmatic decât Platon…

- Da, Aristotel vede ideea…Hegel spunea că Aristotel era capabil să vadă universul într-o scoică. Şi de la scoici se ridica apoi până la obiectivitatea generală. În timpul pozitivismului s-a ajuns la aberaţia că celui mai mic gânditor, lui Herbert Spencer, i s-a dat numele de Filozoful, adică numele care i se dăduse celui mai mare dintre gânditori, lui Aristotel. În ce priveşte corporalitatea şi toate celelalte, trebuie să se înţeleagă şi în cazul limbajului, etc., care este pulsiunea materiei în obiectele culturale. Numai materia poate fi captată în afara conştiinţei, deci trebuie să avem această materialitate, însă ea este aleasă de idee ca să poată fi într-adevăr eficace. Şi eu dădeam următorul exemplu într-o carte: muzica nu se face ca muzică abstractă, ci se face ca muzică deja destinată unui instrument. Se înţelege că o poţi şi transfera la un alt instrument, însă dacă vrei să faci muzica autentică a lui Vivaldi trebuie să ai şi intrumentele lui Vivaldi. Un alt exemplu: de ce grecii făceau statuile de bărbaţi din bronz şi statuile de femei din marmură de Paros? Fiindcă bronzul este opac şi accentuează muşchii, vigoarea fizică, pe când marmura de Paros e translucidă şi lasă să pătrundă lumina până la 2/3 de centimetru, toate contururile devenind atunci vagi, dulci. Se alegea acea materie care corespundea conţinutului şi, în acest sens, şi materia devenea conţinut. La fel se întâmplă şi cu faptul de limbaj. După expozeul foarte interesant al domnului Jean-Claude Coquet, spuneam că experienţa sensibilă ca atare nu este cognoscibilă. Atunci când o cunoaştem ea este deja o experienţă trecută, pe care o analizăm, iar ca să o analizăm trebuie să o numim, şi ca să o numim trebuie să o retrăim şi nu mai este aceeaşi, este o experienţă pe care începem să o ordonăm. La fel cu exemplul pe care l-a dat el din Flaubert: când înţelege Madame Bovary ce experienţă a avut? Nu în momentul în care a avut-o, ci în cel care îşi permite să o retrăiască şi să o gândească, deci să o numească.

- Mulţi sfinţi şi vizionari au vorbit şi despre existenţa unui limbaj divin, un limbaj fără cuvinte, integral, intraductibil în limbajul uzual. La colocviile de lingvistică nu se vorbeşte însă despre un astfel de limbaj. Credeţi că acesta ar putea fi considerat adevăratul limbaj integral sau o componentă a sa?

- Dacă un limbaj de acest fel există, atunci nu putem şti dacă există. La fel, dacă există un limbaj al animalelor nu putem şti, fiindcă noi nu vorbim cu ele. Însă limbaj în sensul nostru, de creare a lumii omului, nu îl putem constata la Dumnezeu.