Culturesti

Astăzi a murit Jose Saramago. Scriitor extraordinar, om de stînga veritabil şi eurosceptic, ultraactiv: nu de mult îi scria o scrisoare absolut distrugătoare lui Berlusconi, deţinătorul uneia dintre editurile care îl publicau pe portughez. Nu am ştiut niciodată că a îmbătrînit, cărţile din ultima perioadă m-au cucerit definitiv.  “Eseu despre orbire” e una dintre cele mai năucitoare anti-utopii (să nu vedeţi filmul) din ultimul secol, “Toate numele” o capodoperă “minoră”, cum le place criticilor să spună. Şi nu mi-am menţionat decît favoritele – cărţile de referinţă sînt zeci.

Ultima postare pe blogul lui Saramago este un fragment tulburător dintr-un articol pe care l-a scris recent pentru L’expresso. Scriitorul deplînge absenţa gîndirii ca preocupare omenească fundamentală – “fără idei nu ajungem nicăieri”. Citez în spaniolă, portugheză nu înţeleg (de altfel, El Pais, în ciuda tuturor cutremurelor sociale, declaraţiilor îngrijorătoare ale economiştilor despre Spania, a deschis prompt siteul cu ştiri, interviuri cu scriitorul portughez):

Creo que en la sociedad actual nos falta filosofía. Filosofía como espacio, lugar, método de reflexión, que puede no tener un objetivo concreto, como la ciencia, que avanza para satisfacer objetivos. Nos falta reflexión, pensar, necesitamos el trabajo de pensar, y me parece que, sin ideas, no vamos a ninguna parte.

O să tot culeg azi bucăţi disparate despre Saramago, altceva nu ştiu să fac.

Într-o culegere micuţă de texte memorialistice (apărută anul trecut la Polirom), “Fărîme de memorii” sînt cîteva texte care arată un Saramago altfel, extrem de blînd, plin de umor şi de o seninătate debordantă. Este despre copilărie, adolescenţă, despre fratele pierdut, despre insigna cu Benfica Lisabona şi meciurile la care îl ducea tatăl său şi pe care nu prea le înghiţea. Ba chiar îşi comentează singur fotografii de familie. Într-una apare cu mîinile în buzunare. Comentariul e: “Buzunarele pantalonilor constituie providenţa celor timizi”.

Saramago a debutat la 23 de ani. Iar apoi n-a mai publicat literatură vreo 30. A fost mecanic (nu a putut face decît o şcoală profesională de mecanici auto, familia nu-şi permitea mai mult), ziarist, funcţionar… Diario de noticias, unde a lucrat, afişează o fotografie foarte frumoasă, flancată de ştiri de la Cupa Mondială:

Poate nu ştiţi de ce a ajuns în insulele Canare (acolo s-a şi stins). Evanghelia după Isus Cristos, cea în care fiul îşi cere scuze pentru păcatele tatălui, iată motivul. Conflictele dure cu biserica l-au determinat să se autoexileze.

Numele real de familie este de Sousa. Tatăl său a fost foarte supărat cînd a aflat că fiul are trecut în certificat “Saramago” (înseamnă “ridiche sălbatică”, cam aşa ceva, şi era hrana săracilor în vremurile grele). Motivul supărării: asta era porecla tatălui.

Articol realizat de Costi Rogozanu (sursa: voxpublica.realitatea.net)