Nu doar despre universitate se crede că trebuie schimbată. Aşteptările sînt şi mai mari în privinţa şcolii de toate gradele, care pare condamnată la un amplu proces de primenire. De la o vreme, nimeni nu mai stă să cîntărească atent situaţia, toţi îşi unesc glasurile cerînd schimbarea. A cui? A programelor, fireşte. A manualelor. A profesorilor. A tot şi a toate.

Argumentele sînt, desigur, slaba performanţă a elevilor, dovedită prin rezultatele la teste standardizate gen PISA şi la evaluările naţionale, la bacalaureat. Iar schimbarea se traduce, în mintea majorităţii, prin trecerea la ceva nou – programe noi, manuale noi. Noul fiind înţeles mai ales prin diminuare: program şi programe mai aerisite, manuale mai accesibile. Plus un învăţămînt „modern“ în care tehnica (Internetul, ce mîndru sună acest cuvînt!) să se integreze natural, elevii să nu mai scrie cu cretă, ci cu marker pe white-board sau pe table inteligente, să-şi facă „prezentările“ în power-point, iar profesorii să utilizeze intensiv metode de e-learning (termeni atît de intraţi în limbă, încît nici nu mai merită scrişi cu aldine).

Din cîte ştiu din poveştile prietenilor care trăiesc prin Europa, programele copiilor lor nu sînt mai aerisite decît ale noastre – iar cînd sînt, părinţii se plîng că odraslele „nu-nvaţă nimic la şcoală“. Şi la ei se fac lucruri abstracte la vîrste mici. Ce-are a face? E aşa o presiune acum asupra ministerului, încît acesta, probabil, nu va rezista şi va proceda la hăcuirea lor. Matematica a fost amputată barbar. Oare ce-or să-i mai taie?

După mine, tot ce ar trebui să facem ar fi să revenim la principiile sistemului anterior. Adică să renunţăm la noile discipline cu nume pompoase şi conţinut vid, să uităm de marota „interdisciplinarităţii“, de cele mai multe ori născătoare doar de impostură, şi să-i învăţăm pe copii, temeinic, disciplinele fundamentale (eliminînd nou-venitele găselniţe, va fi timp suficient pentru domeniile de bază). Să nu mai cheltuim un sfanţ pe „mijloace moderne“, să scriem cu creta pe vechile table (sau să cumpărăm unele noi, mai bune) – în general, să nu mai dăm banii pe gadgeturi stupide, vîndute de firme deştepte care-şi rîd de noi, şi să folosim banii astfel economisiţi ca să creştem salariile profesorilor, sau să dotăm şcolile (dar nu cu prostii, ci cu toalete, de exemplu, şi cu săpun şi hîrtie igienică, inclusiv pentru elevi). Ca să nu mai spun că toată alergătura asta indecentă după tehnică de ultimă oră creează disparităţi şi mai mari între şcolile de la oraş şi cele de la ţară. Să nu mai visăm la discipline fanteziste, la lecţii şi ore de „ştiinţe“, de exemplu, ci să continuăm să predăm, bătrîneşte, matematică, fizică, chimie, biologie – separat; ceea ce nu exclude evidenţierea legăturilor dintre ele şi dintre ele şi alte domenii, asta se poate face foarte bine la fiecare disciplină în parte, nu e nevoie să facem din ele ciorbă. Să umblăm la programe, fireşte, dar nu tăindu-le, ci adăugînd ce lipseşte – ceva literatură universală, de pildă, un pic de limbi clasice (alea moarte, da). Să nu mai punem accentul pe „competenţe“, horribile dictu, ci pe cunoştinţe. Manuale noi? Sigur: societăţile ştiinţifice de profil să organizeze şi să fie singure răspunzătoare pentru scrierea de manuale noi, cîte un ciclu complet pentru fiecare disciplină, iar ministerul să nu-şi mai dea binecuvîntarea nici unui altuia, indiferent de presiunile inspectorului X sau Y; manuale alternative pot exista oricîte, dar să nu aibă viza ministerului. Să reintroducem diriginţia – aia adevărată, nu cea la care se face încă o oră de matematică sau de română. Să reintroducem examenele de admitere la liceu şi la facultăţi. Să reînfiinţăm şcolile profesionale (ca să nu mai fie nevoiţi elevii grupurilor şcolare care se pregătesc să devină, să zicem, brutari, să-şi spargă capul cu o matematică inutilă lor) şi să diversificăm bacalaureatul: pe două sau trei categorii, de pildă, care să permită participarea la examenul de admitere la diferite grupuri de facultăţi, un absolvent de liceu fiind liber să se înscrie la ce formă de bacalaureat vrea, indiferent de tipul de liceu absolvit. Să organizăm inteligent masteratele didactice, fără să le confundăm cu unele de cercetare, dar şi fără să le umplem numai cu psiho-pedagogie. Să nu mai chinuim profesorii cerîndu-le proiecte didactice (vechile planuri de lecţii) şi alte hîrtii inutile, scrise musai la calculator: orice profesor normal îşi pregăteşte lecţiile atunci cînd are nevoie, îşi notează problemele pe care vrea să le facă sau să le dea ca temă, dar de ce n-ar putea să-şi noteze ce vrea pe ce vrea şi scris de mînă? Vreţi să-i verificaţi? Verificaţi-i la ore, maldărele de hîrtii frumos îndosiariate nu dovedesc nimic. Cunoştinţele, harul şi dragostea de copii fac un profesor bun; nici una dintre aceste calităţi nu poate fi suplinită prin lecţii de pedagogie. În fine, să-i plătim decent pe profesori. Nu ajutoare le trebuie, nu cîte-un bacşiş „pentru cărţi“, ci salarii îndestulătoare – vor şti ei să le chivernisească.

Spuneţi-mi cum vreţi: conservator, retrograd, obtuz. Primesc. Dar aş vrea să mi se demonstreze calm, cu argumente că mă înşel. Pînă atunci, rămîn convins că numai aşa vom ieşi la liman. Şi, dacă ne gîndim bine, ce propun eu e mai simplu de făcut şi mai ieftin decît schimbările care, bănuiesc, se vor abate asupra învăţămîntului. Dar ce să-i faci? Bani sînt şi trebuie cheltuiţi, lumea stă la coadă să intre în comisiile pentru alcătuirea noilor programe, activitate care se va derula, probabil, prin gigantice proiecte cu finanţare europeană (ceva fonduri structurale la orizont sau vreun nou program POSDRU?) şi vor angrena o sumedenie de experţi plătiţi care se vor întîlni în workshopuri periodice în varii locaţii (nu aşa se spune acum?) din ţară, ba norocoşii vor merge şi în schimb de experienţă în străinătate… Vai, ce mult îmi doresc să greşesc! (Autor: Liviu ORNEA)

sursa: observatorcultural.ro

Doar elita corupta mai are astazi interesul sa sustina ca “avem elita pe care o meritam. Si doar romanii prostiti de aceasta elita mai pot crede asa ceva. În lipsa oricarei alte forme de legitimitate, conducatorii nostri se legitimeaza prin mizeria noastra, sufleteasca si materiala, pe care tot ei au creat-o.

In aceasta privinta, elita de astazi e mostenitoarea regimului comunist, prima oranduire care si-a propus sa isi creeze omul, “omul nou”, pe care sa se bizuie. Comunismul si-a autofabricat proletarii asa cum elita globalista de astazi isi fabrica omul ciuntit sufleteste pe care-l inhama la dinamul cresterii economice, cica, infinite. Daca nu ne pot reprezenta virtutile, pe care oricum le neaga in numele si cu uneltele demitizarii, secularizarii si urbanizarii fortate, conducatorii nostri sunt multumiti sa ne reprezinte mizeria. În loc de un stat reprezentativ, adica de un stat care nu doar reprezinta vointa poporului, ci care ii reprezinta, adica ii pune in fata, poporului uituc sau corupt adevarul, avem un stat desfigurant.

Teologul francez Pierre Bayle a scandalizat opinia publica (protestanta si catolica) a secolelor XVII-XVIII afirmand ca e cu putinta sa existe o republica de atei mai bine condusa si mai prospera decat un stat crestin. Si Bayle nu avea de unde sa stie de tipurile de “virtute” androida careia utopiile si distopiile ultimelor doua secole i-au dat nastere. Astfel, referindu-se la admiratia spiritelor progresiste pentru ingineria sociala, marele antropolog francez Charles Le Coeur, erou al Rezistentei franceze, scria: “Spiritele politice progresiste vor sa reformeze societatea conform regulilor a ceea ce numesc ‘ratiune’. Daca odinioara dl Homais admira eficienta Puritanilor fara preoti (…) astazi el se entuziasmeaza de materialismul istoric al lui Marx. Dar visul sau e acelasi. Continua sa aspire la dictatura internationala a igienistilor care l-ar pune pe Gargantua la dieta si l-ar obliga pe Gandhi sa se indoape cu mancare”. Exista deci o fericire uniforma dezumanizanta careia crestinismul pavlovian al celor care vad in “pedeapsa” politica, in mizeria materiala, o consecinta a crimei duhovnicesti nu are cum sa ii faca fata. E ieftin si periculos sa legam virtutile crestine de succesul politic pentru ca atunci exista posibilitatea ca sa citim o eventuala prosperitate atee, obtinuta prin inginerie sociala, ca pe un succes al unui tip de crestinism adaptat distopic, redus la niste “esente” care il falsifica.

Ortodocsilor pavlovieni le corespund democratii pavlovieni, cei care spun ca ne meritam conducatorii pentru ca avem alegeri libere si nu i-am dat jos. Ambii incep cu sfarsitul, cu Judecata de Apoi (electorala), atunci cand de fapt ceea ce conteaza si in crestinism si in democratie e cresterea, urcusul, zidirea. Democratia nu se reduce la alegeri libere. Alegerile libere nici nu sunt libere daca nu avem o economie libera de monopoluri si oligopoluri, o biserica libera, nepolitizata nici de dragul comunismului, nici de dragul ecumenismului neoliberal sau eurosocialist, un sistem de educatie care sa te faca om intreg si capabil sa judece cu propriul cap, niste elite profesionale care sa articuleze viata sociala in functie de criterii sanatoase si stabile, si o elita culturala a carei menire de a exista sa fie apararea traditiilor si a criteriilor care fac posibila o viata social-politica normala.

Într-o scrisoare din noiembrie 1936, Marcel Mauss, unul din titanii stiintelor sociale, nepot al lui Emile Durkheim, descendent al unei familii de burghezie evreiasca franceza, socialist si sustinator al economiei cooperatiste, ii marturisea istoricului Elie Halevy: “Modul cum deduci tiraniile din Italia si Germania din bolsevism e absolut corect (…) Doctrina de baza din care s-au nascut toate aceste miscari e cea a ‘minoritatilor active’ (…) As acorda mai multa importanta decat dai tu faptului fundamental al secretului si conspirativitatii. M-am miscat multa vreme prin cercurile Partidului Socialist Revolutionar Rus (…) i-am cunoscut pe Bolsevici si am fost in legatura cu ei in Rusia. Minoritatea activa era o realitate la acesti oameni, era o conspiratie perpetua. Aceasta conspiratie a continuat si pe durata razboiului si a guvernarii Kerensky si a fost in final victorioasa. Dar modul de organizare al Partidului Comunist a ramas cel al unei secte secrete, si organul ei de baza GPU (CEKA, KGB), a ramas organul de lupta al unei organizatii secrete. Partidul Comunist insusi e inca o tabara/factiune armata in sanul Rusiei, asa cum sunt Partidul Fascist si Partidul Hitlerist in tarile lor, fara artilerie si fara o flota, dar cu un intreg aparat politienesc.”

În 1946, la ultimele alegeri desfasurate in Romania “burghezo-mosiereasca”, romanii au votat in proportie de 80% cu PNT, partidul micilor proprietari, un partid distributist prin aripa Mihalache. Dupa 1946, Romania a incaput deci pe mainile unei secte secrete, pe mainile unor conspiratori, pe mainile unei “minoritati active” care a trecut la distrugerea sistematica a tarii (http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/05/10/directivele-nkvd-pentru-comunizarea-tarilor-din-europa-de-est/). Decapitarea adevaratelor elite, reprezentative, ale tarii, ruinarea micilor meseriasi, cooperativizarea fortata, folosirea sistemului de invatamant pentru a indoctrina copiii care urmau sa devina “tovarasi de nadejde”, distrugerea oricaror standarde de justitie, distrugerea oricarei libertati, politice, intelectuale sau de miscare, supravegherea continua, raspandirea organizata, planificata stiintific, de zvonuri, suspiciuni si amenintari menite a distruge sistemul de orientare in realitate al romanilor, infiltrarea si otravirea emigratiei romanesti, conditionarea pavloviana in spiritul delatiunii si slugarniciei, toate acestea nu au fost de ajuns pentru a ne distruge complet ca popor, dar au fost de-ajuns ca sa ne faca nefunctionali ca natiune.

Cum putem spune ca avem elitele pe care le meritam atunci cand elitele actuale sunt mostenitoarele conspiratiei comuniste, prin legaturi de familie, ideologie (de la internationalismul comunist la “globalizare”), cult al “minoritatilor active” (http://old.cotidianul.ro/titanic_vals-49883.html) si al conspiratorilor (http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-un-geniu-cu-totul-uitat-894180.html)? O conspiratie nu se combate ideologic, ci prin deconspirare. Actuala lege a “lustratiei”, putina si tarzie, e o noua cacialma a mostenitorilor conspiratiei bolsevice de care vorbea Marcel Mauss.”

sursa: fragmente dintr-un editorial publicat în ziarul Ziua Veche

CULTURES OF RESISTANCE is a documentary highlighting the work of artists, musicians, and dancers throughout the world who are working for peace and justice, and are re-conceiving resistance as a fundamentally creative act. Following the screening, there will be a panel discussion about the role of music in resisting injustice and conflict with Dr. Jonathan Overby,

Plot: Does each gesture really make a difference? Can music and dance be weapons of peace? In 2003, on the eve of the Iraq war, director Iara Lee embarked on a journey to better understand a world increasingly embroiled in conflict and, as she saw it, heading for self-destruction. After several years, travelling over five continents, Iara encountered growing numbers of people who committed their lives to promoting change. This is their story. From IRAN, where graffiti and rap became tools in fighting government repression, to BURMA, where monks acting in the tradition of Gandhi take on a dictatorship, moving on to BRAZIL, where musicians reach out to slum kids and transform guns into guitars, and ending in PALESTINIAN refugee camps in LEBANON, where photography, music, and film have given a voice to those rarely heard, CULTURES OF RESISTANCE explores how art and creativity can be ammunition in the battle for peace and justice.