Ce se întâmplă cu chipurile noastre? Au fotografiile de epocă un alt limbaj, care obligă la cunoaştere, la meditaţie? Au ele calitatea de a comprima timpul pentru a ne surprinde? S-au produs oare modificări neaşteptate în sufletul fiecăruia dintre noi în ultima jumătate de secol?

Dacă oraşul este în suferinţă se vede în primul rând pe chipul locuitorilor săi. Chipurile noastre reflectă starea de spirit în care trăim, intoleranţa faţă de celălalt şi neputinţa de a dialoga, atrofierea reflexelor faţă de bine, adevăr şi frumos. Chipurile ni s-au schimonosit pentru că în ceilalţi, care ne străbat spaţiul, nu vedem decât urâtul, dorinţa de a nimici, anula, stigmatiza.

Oraşul coboară întotdeauna pe chipul nostru. Stările sufleteşti armonizează sau perturbă morfologia oricărui spaţiu urban. Starea de nesiguranţă hrănită de lipsa orizonturilor de aşteptare în imediat, apoi rapacitatea şefilor sau a instituţiilor care administrează sfera publică reprezintă primele realităţi care alienează destinul fiecăruia, adolescent, adult sau vârstnic. Frustrările, ratările, reuşitele sau idealurile visate doar sau împlinite dau ritm oraşului. Acesta poate fi unul nevropat, alergic la fiecare atingere, sau unul candid, de relaţionare deschisă, directă.

Privind comparativ chipuri din vechime alăturate celor din prezent, putem observa cu uşurinţă modificările apărute între timp în ritmul oraşului şi nu este prea greu să desluşim regresul. Un regres care se manifestă prin indiferenţă. Indiferenţă faţă de vechile clădiri lăsate de izbelişte, indiferenţă faţă de problemele celuilalt, polemicile adesea gratuite care izbucnesc în troleibuz sau în oricare fragment al spaţiului public. Au dispărut diferenţierile de educaţie, cultură, poziţie socială. Acea nobleţe care obligă este un zăcământ aproape epuizat.

Speranţa este una singură: cu fiecare generaţie care atinge vârsta adultă apar tot mai mulţi care iubesc fronda. Deşi vor fi întotdeauna o minoritate în interiorul generaţiei lor, aceia care vor să trăiască altfel, diferit, vor construi treptat o scară a valorilor reale, meritorii, consistente în gesturi, fapte, idei puse în practică.

Oraşul de pe chipul nostru este aidoma sufletului care se consumă în destinul fiecăruia. Nervul unui oraş este hrănit de starea de spirit care animă întreaga comunitate. Dacă acesta este oscilant, trist, atunci şi oraşul se îmbolnăveşte.

Cu trecerea anilor apare o altă problemă: cum îmbrătrânim! Cum îmbătrânim este o alegere pe care o faci de foarte timpuriu. Meticulozitate, simţul umorului, auto-ironia nu apar odată cu parcurgerea cronologiilor ci de la începutul vârstelor.

Vârstnicul avea rolul de însoţitor al prevârstnicilor neiniţiaţi sau nepregătiţi cu imprevizibilul ascuns în imediat. El era depozitarul şi legatarul moralităţii tinerilor care se pregăteau să intre în societate. El le dădeau cea dintâi recomandare. Vârstnicul singularizează şi centrează în social, valorizând poziţia celor care-l însoţesc mai ales în spaţiul oficial şi monden.

Recurenţa necazurilor în viaţa unei comunităţi este cauzată de indiferenţa faţă de întâmplările prezentului şi anularea oricărui confort proiectat în viitorul apropiat. De aceea vedem astăzi atât de multe prăbuşiri ale bătrânilor noştri într-o resemnare fără de sfârşit sau intraţi în bucuria simulantă pentru a păcăli plictiseala unei vieţi consumate liniar şi topite în banalitatea cotidiană.

Dar cum îmbătrânim? Duce aceasta la o devalorizare a carierei şi a intimităţii? Ajungem cumva la senectute să purtăm un fel de mască care nu e totuşi mască, pentru că nu ne ascunde, ci ne exprimă, e ca o piesă esenţială dintr-un muzeu personal.

Acest mecanism de păstrare a unor urme a ceva care a fost şi nu mai este, dar merită a fi păstrat şi pe care l-am numit muzeu personal, pare a fi un proces natural.

Este foarte clar faptul că undeva, în zona comunicării interumane, intră şi fizionomia, ca element neverbal implicat în comunicare. Preocupările, gusturile, modul de gândire sunt repertorii comportamentale, care modelează fizionomii.

Fizionomia are în primul rând o componentă genetică, însă, foarte adevărat, morfologia umană suferă şi modificări în funcţie de mediul social în care trăieşte.

Vreau să spun că un chip, întreaga înfăţişare memorează, de-a lungul timpului, mai mult sau mai puţin discret, anume trăsături, după criteriile unui sculptor, ale unui artist ce urmăreşte să exprime ceva prin creaţie. Pentru că unele semne, urme ale unor evenimente, împrejurări, sunt urme ale propriei noastre istorii care nu trebuie să se piardă.

Fiecare purtăm cu noi un muzeu personal, în care adunăm şi consevăm urmele unor atitudini consumate sau dorite, unor idealuri jinduite sau împlinite, multor eşecuri asumate, dar şi alungate. Acest muzeu este chipul nostru. Este o panoplie care arată celorlalţi ceea ce am devenit, ceea ce am fost cândva, ceea ce am dorit şi nu am reuşit, ceea ce am vrea să devenim pendulând recurent între aşteptare, confruntare şi resemnare.

Dar cea mai dificilă acceptare este imaginea noastră privită în oglindă. Avem oare forţa să privim întreaga desfăşurare a acestui muzeu într-o oglindă? Să ne privim întreaga desfăşurare de renunţări, de aşteptări, de lupte continue, fără orizonturi de finalizare?

Un început ar fi curajul de a privi într-o succesiune cronologică chipurile celor dinaintea noastră. Să mergem în faţa unei oglinzi şi să ne privim cu luare aminte, alături de o fotografie veche, a unui personaj uitat sau anonim. Să ne asumăm diferenţele şi mai ales cauzalitatea lor.

Şi să nu uităm atunci un amănunt important: viaţa de acasă, ceea ce numim intimitate sau viaţă privată, se naşte de fapt în spaţiul public. Deoarece nu stând în casă ne vom cunoaşte partenerul potrivit. Aşadar, de fapt, intimitatea ocupă un spaţiu restrâns în consumul vieţii fiecăruia. Este mai prezentă în primii ani de viaţă, cum este şi firesc, iar apoi, o prezenţă tot mai redusă pe măsură ce ne îndepărtăm de adolescenţă. Eşti pe deplin produsul a ceea ce se desfăşoară în jurul tău. Deoarece destinul este locul şi momentul în care te naşti.

Acasă vom consuma mai mult ceasurile nopţii sau ale tihnei de peste zi. Problema care se ridică este mai degrabă alta: echilibrarea intimităţii şi permanenţa ei în pendularea noastră între spaţiul public şi privat. Deoarece există o intimitate cenzurată în gesturi, în spaţiul public şi fără de oprelişti în spaţiul clar delimitat şi controlat al casei. Acasă explorăm gesturile cenzurate, aflate la vedere în spaţiul public: fidelitatea tandreţei, înţelegerea faţă de problemele fiecărei zile, în general tot ceea ce îmbracă forma unei mărturisiri, a unei destăinuri, care nu s-ar realiza decât în interiorul spaţiului pe deplin controlat, care să nu fie expus, vederii sau atenţiei altora.

Astfel, pe măsură ce creştem şi finalizăm anii de şcoală, punctul de plecare al vieţii de acasă, al intimităţii, îl întâlnim tot în spaţiul public. Aici ne vom găsi partenerul de viaţă, spre deosebire de lumea satului, unde se merge în peţit cu anticipare, la domiciliul celor în cauză unde se şi poartă negocierea. Oraşul elimină aceste bariere şi totul se negociază în spaţiul public, între cei doi parteneri. Tot acolo unde se construieşte şi cariera.

Aşadar, adunăm în muzeul personal, a cărui vitrină este chipul nostru, tot ceea ce întâlnim şi consumăm pe măsură ce creştem şi se desfăşoară în jurul nostru, de la şcoală la carieră, pe de o parte. Iar pe de altă parte, purtăm şi amprenta unei cronologii orizontale, a ceea ce dorim să devenim nu prin forţa împrejurărilor şi a circumstanţelor, ci prin forţa schimbărilor provocate de noi. Aici se află cheia exerciţiului pentru fiecare împlinire, iar ceea ce nu finalizăm ca proiect individual se va încadra în schema previzibilă a eşecului. Şi ar fi de dorit să ieşim cât mai des din această schemă.

Nesincronizările sociale, culturale, profesionale, de comunicare, de atitudine, de comportament, care se petrec cu repeziciune în spaţiul public sau în familie şi anturaj se regăsesc pe chipul fiecărei generaţii. Modul de viaţă, nivelul de educaţie şi urbanitate, modelele sociale, şansele de normalitate pe traseul unei cariere proiectate de pe băncile şcolii au un alt calapod cultural. Acestea formează cadrul unde se dezvoltă viaţa profesională. Societatea însă are forţa să aducă modificări spaţiului privat. Dacă ea este mai tolerantă sau represivă, atunci şi intimitatea se relaxează sau devine mai rigidă.

Întreaga sumă de manifestări ale mentalităţii româneşti reprezintă continuarea manifestărilor similare, din veacurile anterioare. S-au schimbat doar accesoriile cotidiene, importate şi adaptate gusturilor fiecărui individ sau fiecărei colectivităţi, de la legislaţie la comportament. Adunăm în muzeul personal extensiile generaţiilor mai vechi – dincolo de cartela genetică mai există şi una culturală la fel de puternică şi îndelungată, şi adesea aceasta din urmă o poate modifica pe cealaltă.

Undeva, din copilăria fiecăruia, se salvează idealuri şi fragmente de viaţă. Uneori revin din dorinţa de a le „revedea”, alteori ne hrănim cu ele. De cele mai multe ori interdicţia din copilărie sau adolescenţă nu o dorim copiilor noştri, şi nu uităm astfel de detalii, care ne-au marcat. Aplicăm contrariul experienţelor dureroase, nedorite, sau care au creat disconfort, dar necomunicate părinţilor la vremea respectivă.

Un „copil” care refuză să plece din trupul unui adult este o maturitate care se adaptează la mediu cu ajutorul unui mecanism psihologic construit în copilărie. Cei mai mulţi îl cred naiv, pe acest “coopil”-adult, un fraier sau un „loser”, care nu cunoaşte armele violente ale concurenţei din lumea celor mari. Alţii îl definesc sentimental, melancolic, dar adesea, „copilul” care continuă să existe găseşte soluţii, urmărind perseverent calm şi deloc precipitat idealul său. Un copil care refuză să plece este un ideal ce nu a putut fi îndeplinit la timpul său, pentru că fie era prea înalt pentru vârsta timpurie, fie a fost de neînţeles sau de neacceptat pentru adulţii din preajmă.

Bărbaţi şi femei deopotrivă, băieţi şi fetiţe în adâncul sufletelor lor, au rămas în căutarea jucăriilor refuzate, a jocurilor interzise, cu ajutorul cărora au speranţa într-un echilibru sufletesc intuit sau descoperit în parte. Sunt detalii sufleteşti, care au rămas prinse pe retina copilăriei şi au supravieţuit acolo pentru vremuri când vor avea putinţa să respire.

Suntem pierduţi într-o masă amorfă, socializantă, dar nu socializată pe deplin, agresivă întru supravieţuire, dar, cu toate acestea, unii „copii” aleg să rămână ataşaţi de lucrurile, sentimentele, idealurile dragi, a căror împlinire a fost amânată, adesea contrară gândurilor dorite şi urmărite de părinţi. Acesta nu este un cuantum de „copilărie netrăită”, cum spunea I.D. Sîrbu, ci unul de copilărie care a încercat să se balanseze între aşteptări şi împliniri. Căci în afara aşteptărilor şi împlinirilor construite de părinţi, mai sunt şi aşteptările şi împlinirile visate de copii. Dar cine s-a gândit să ia în calcul, aşteptările şi împlinirile fiecăruia dintre noi?

„Expresia umană de la naştere la moarte – studiu clinic de antropologie” reprezintă o contribuţie originală, ce vizează morfologia umană, în condiţii normale şi patologice. Cercetarea este circumscrisă bio-medicinei, are relevanţă medico-antropologică deosebită şi este abordată interdisciplinar. Investigaţia morfologică este însă diferit condusă şi orientată, în comparaţie cu reperele tradiţionale antropometrice curente. Studiul descoperă mecanismele subtile privind procesele schimbării şi evoluţiei morfologiei umane, care au loc sub ochii noştri. Forma omului concret este în continuă transformare de la naştere până la moarte, fiinţa umană fiind propria sa creaţie, managerul formei sale, a aparenţei sale. Omul se autocreează permanent, pentru că este o fiinţă imaginativă şi pe această linie se înscrie artificialul pe care îl generează şi la care recurge. Natura umană este reprezentată de imaginativ. Cercetarea a pus în evidenţă în mod incontestabil, imposiblitatea de a deosebi ceea ce ţine numai de antropologia fizică sau numai de antropologia culturală, impunând astfel un important concept cu valoare teoretică: unitatea antropologiei, după cum însăşi fiinţa umană este o unitate, atât biologică, cât şi cultural-spirituală.

Ioan Oprescu (1932-2008), personalitate complexă, intelectual cu o largă cuprindere culturală, explorează lumi ascunse pe chipul fiecăruia dintre noi. Le descoperă, le enunţă, le argumentează, ne ajută să le înţelegem. O lucrare fără precedent pentru România vede lumina tiparului la peste 30 de ani de la finalizarea ei. Autorul se va bucura, dintr-acel dincolo al sufletelor care pleacă, pentru fiecare pas făcut de cititor pe urmele sale.

Sursa: Adrian Majuru – cotidianul.ro

De data asta Google si-a schimbat sambata logo-ul de start pentru un mare sculptor roman, Constantin Brancusi (19 februarie 1876 – 16 martie 1957), iar desenul aminteste ca se implinesc 135 de la nasterea marelui artist. Brancusi a fost apreciat peste hotare ca un reformator de scoala de sculptura, ca unul care a vizat nu atat perfectiunea formelor in stil renascentist, ci mesajul transmis privitorului, ca si sentimentul ca asista la o creatie deosebita, ca patrunde in tainece cele mai subtile ale facerii materiei. Brancusi a fost cel care a introdus filosofia in sculptura.

CONSTANTIN BRÅNCUŞI s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa – Gorj şi a fost al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi, o familie de ţărani obişnuiţi. Rămâne una dintre personalităţile importante ale culturii şi istoriei Gorjului, lăsând amprente de mare valoare în viaţa ţării. Opera lui, este recunoscută pe plan mondial fiind considerat unul din primii mari creatori ai artei moderne. La vârsta de 17 ani începe să se manifeste înclinaţia lui spre artă, când, baiat de prăvălie fiind, construieşte o vioară din scândurile unei lădiţe de portocale. Urmează Şcoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi, pleacă la Viena unde lucrează la un atelier de tâmplarie, iar după un an revine în ţară şi se înscrie ca student al Şcolii Naţionale  de Arte Frumoase din Bucureşti. Vinde casa de la Hobiţa, spală vase prin restaurante, sculptează şi vinde o parte din opere pentru a putea să-şi plătească studiile.

În 1903, primeşte prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care va fi instalat la Spitalul Militar din Bucureşti şi reprezintă singurul monument public al lui Brâncuşi din Bucureşti.

Pleacă în 1904 la studii la München, dar după şase luni o porneşte pe jos prin Bavaria, Elveţia până la Langres, în Franţa, de unde ia trenul până la Paris. În 1905 reuşeşte la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906 când, atingând limita de vârstă, părăseşte şcoala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).

Expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblul Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. Va începe lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România şi participă la “Expoziţia oficială de pictură, sculptură şi arhitectură”. Juriul Expoziţiei, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuşi, Paciurea, Steriadi, Petraşcu, Theodorescu-Sion. Colecţionarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziţionat de Ministerul Instrucţiunii Publice.

Brancusi obisnuia sa-si realizeze operele in lut sau gips, pentru ca apoi sa le toarne in bronz. Dar dupa despartirea de maestrul sau a revenit la ceea ce iubea cel mai mult : cioplirea. Dupa 1908 a renuntat definitiv la alte tehnici, preferand sa-si ciopleasca lucrarile, indiferend daca era vorba de lemn, marmura sau piatra.

In urmatorii ani Brancusi a realizat mai multe versiuni ale lucrarilor Muza adormitaSarutul si , in aceste creatii amestecand traditii romanesti, africane, egiptene, asa cum va face si pe viitor, obtinand rezultate suprinzatoare atat pentru critici, cat si pentru public. La fel ca multi alti artisti ai vremii sale a inceput sa inglobeze in lucrarile sale “sicul industrial”. Toate aceste influente l-au ajutat sa ajunga la liniile si formele care avea sa fie definitorii pentru stilul sau. Cu toate acestea, in ciuda parerii generale, Brancusi nu a fost niciodata un adevarat reprezentant al abstractului : chiar daca formele sale s-au simplificat tot mai mult in timp, ele au continuat sa semene modelelor pe care le reprezentau.

Lucrarile sale i-au adus o imensa popularitate artistului, acesta fiind cunoscut si foarte apreciat mai ales in Franta, Romania si in Statele Unite, colectionarii  luptandu-se pentru a-si procura creatiile artistului roman, iar revistele si criticii publicand nenumarate studii si articole elogioase. In 1913 expune simultan la Salon des Independants in Paris si la the Armory Show in New York. In 1916 se muta intr-un atelier din Impasse Ronsin, unde va locui si va lucra pentru tot restul vietii. Se imprieteneste cu majoritatea artistilor si intelectualilor importanti care alcatuiau viata culturala pariziana a epocii, printre care Ezra Pound si Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci si confidenti, purtatori de cuvant si mai tarziu biografi. Pentru un timp Brancusi a fost foarte apropiat de artistul italian Amedeo Modigliani, de poetul Guillaume Apollinaire si de artisti ca Pablo Picasso, Henri Rousseau sau Fernand Leger, alaturi de care a lucrat.

Desi o persoana incantatoare si foarte sociabila, Brancusi era o personalitate deosebit de complexa, pe care foarte putini s-au putut lauda ca o cunosc si inteleg. Jovial si bonom, purtand barba si in ultima parte a vietii haine taranesti, era interesat de aproape orice subiect, de la muzica si stiinta la filosofie.

Violonist si cantaret talentat, avea un gust muzical eclectic. Era cunoscut printre prietenii parizieni ca un bucatar pasionat de felurile traditionale romanesti si un mestesugar neintrecut, care a reusit sa-si construiasca singur un fonograf, dar si piese de mobilier, unelte si chiar usi in atelierul sau. Viziunea sa asupra vietii era influentata atat de Platon cat si de gandirea filosofilor orientali, intr-un amestec interesant si personal. Era aproape un ascet, care isi transformase atelierul intr-un adevarat templu, care ii impresiona pe vizitatori prin atmosfera profund spirituala.

Cu toate acestea, in tinerete era cunoscut in cercurile boeme ca un adevarat suflet al petrecerii, gata de distractie in orice moment, organizand petreceri reusite, unde era in acelasi timp gazda, bucatar si animator. Ii placeau tigarile si vinurile de buna calitate, compania femeilor, chiar daca obisnuia sa exagereze cu toate trei. Pe masura ce castiga tot mai mult excesele i-au adus nu o data necazuri, ajungand sa fie tratat pentru intoxicatie cu nicotina. Desi nu s-a casatorit niciodata, a avut numeroase relatii si cel putin un copil, pe care nu l-a recunoscut niciodata.

In 1920 Brancusi a facut ca faima sa sa creasca printr-un adevarat scandal, dupa ce a expus la Salon o lucrare numita Printesa X, a carei forma aparent falica a starnit revolta criticilor si publicului, in ciuda protestelor vehemente ale artistului. Cu toate ca acesta a sustinut ca era vorba de un portret lucrarea incriminata a fost retrasa din expozitie. In aceeasi perioada Brancusi a realizat si prima sa Pasare in Spatiu, o simpla reprezentare a zborului.

Motivul inspiratiei era o serie mai veche de lucrari intitulate Maiastra - pasare din folclorul romanesc, despre care se spunea ca este frumoasa si nemuritoare, avand puterea de a vindeca orbii si a ghici viitorul. Brancusi va realiza peste 20 de alte versiuni in urmatoarele decenii, in marmura si bronz atent slefuite, fiecare Pasare fiind diferita de celelalte prin curbura si grosime. Aceste lucrari erau atat de abstractizate incat in 1926, cand artistul le-a adus la New York pentru o importanta expozitie, vamesii l-au acuzat de contrabanda, considerand ca lucrarile sunt unelte industriale necunoscute. Din aceasta perioada Brancusi incepuse sa acorde o deosebita importanta si soclurilor statuilor, construind cate unul pentru fiecare creatie a sa, cu tot atata grija si minutiozitate cata acordase lucrarilor in sine. Dupa ce incidentul vamal s-a rezolvat, Brancusi s-a decis sa cucereasca si America, ceea ce avea sa si reuseasca, vizitand-o de mai multe ori in timpul vietii. In 1933 Maharajahul din Indore i-a cerut sa construiasca in India un Templu al Meditatiei, unde urmau sa fie gazduite lucrarile artistului. Entuziasmat de idee, Brancusi a plecat in India in 1937 pentru a pune la punct toate detaliile si a incepe constructia. Dar cum Maharajahul, care tocmai isi pierduse sotia, nu s-a mai implicat intregul proiect a trebuit abandonat, spre marea dezamagire a lui Brancusi. Dar din fericire aceasta dezamagire nu a durat prea mult.

In 1938 a terminat un impresionant monument la Targu-Jiu, orasul unde isi petrecuse o buna parte din copilarile. Ansamblul, alcatuit din Masa Tacerii, Poarta Sarutului si Coloana Infinitului era dedicat romanilor care in 1916 reusisera sa opreasca o invazie germana. Acest impresionant ansamblu a marcat nu doar apogeul creatiei lui Brancusi, dar si, potrivit unor critici, inceputul declinului. In ultimii 19 ani ai vietii artistul a realizat doar aproximativ 12 lucrari, majoritatea fiind teme pe care le mai exploatase si in trecut. Cel de al doilea razboi mondial si factorul inerent al varstei l-au impiedicat mai tarziu sa paraseasca Parisul. Pe masura ce faima sa crestea necontenit, fostul boem devenea tot mai mult un pustnic. Din cauza reticentei de a face confesiuni nu se cunoaste astazi motivul care a determinat o schimbare atat de profunda a atitudinii artistului. Cei care il cunosteau mai bine credeau ca nu este decat un joc, dar unul in care Brancusi s-a refugiat pentru a se feri de publicul avid sa-l cunoasca. Pe de alta parte, singuratatea sa era autentica, pentru ca majoritatea relatiilor sale erau superficiale sau pur profesionale. Datorita varstei ii era greu sa isi faca alti prieteni, asa ca a ales sa se refugieze in solitudine si tacere, chiar daca isi primea la fel de bucuros vizitatorii care treceau pragul atelierului.

In ultimii ani ai vietii Brancusi a fost ingrijit de doi refugiati romani, care se mutasera in apartamentul de langa atelierul sau. Pentru a-i putea desemna pe acesti ultimi prieteni mostenitori si pentru ca atelierul si lucrarile sa intre in patrimoniul Muzeului National de Arta Moderna din Paris, Brancusi a devenit cetatean francez in 1952. A murit pe 16 martie 1957, la varsta de 81 de ani, lasand in urma peste 1200 de fotografii si 215 sculpturi, de o valoare estetica si culturala incalculabila.

„Am slefuit materia pentru a afla linia continua. Si cand am constatat ca n-o pot afla, m-am oprit; parca cineva nevazut mi-a dat peste maini.”

Sursa: Agentia.org

Sursa foto: foto.cere.ro

Nu se mai citeşte ca altădată, a cugetat cu un aer complice un ins, pe a cărui faţă se desluşeau tot felul de patimi, nu însă şi aceea a cititului.
Nu era primul mărginit care se simţea obligat de noile prejudecăţi în circulaţie să li se alinieze, să se arate adică solidar şi cu mine, omul cititului şi al scrisului, în drama secolului.
Nu se mai citeşte ca altădată!
Toţi cei care par să fi constatat cu mintea lor că nu se mai citeşte ca altădată, ducând de fapt mai departe o vorbă auzită de la alţii, au în glas, sub pojghiţa de compasiune pentru meseria scrisului, un gen de tumult de învingători. În sfârşit, au scăpat de o grijă! Ştiau că-s neterminaţi, fiindcă n-au citit la vremea lor cărţile care să-i facă mai terminaţi, mai întregi, dar dacă s-a întâmplat ca omenirea să nu mai citească, aşa cum obişnuia şi era necesar, asta e! S-a dat liber  le necitire! Au scăpat bieţii oameni de anatema că-s necitiţi. E ca şi cum omenirea şi-a dat seama cât a gre­şit faţă de ei muncindu-i veacuri de-a rândul cu scrisul, cititul şi socotitul, şi acum bate în retragere. Şi nu numai că bate în retragere, dar sunt coapte condiţiile ca mai mult ca citiţii să le ceară iertare în­delung necitiţilor, pentru că i-a chinuit cu cărţile atâta amar de vreme.

Poate că m-am isterizat eu din cauza invaziei cu cărţi de tot neamul, a faptului că nu se mai tipăresc ca altădată două, trei cărţi pe săptămână, ci sute, din toate domeniile. Un exces te poate duce la angoasă, la fel ca o lipsă. Poate că m-am sensibilizat peste măsură şi nu mă mai descurc în avalanşa apariţiilor, că văd în conversaţia de complezenţă a unui ins oarecare un vizavi agresiv cu profesia din care exist. Dar prea des se vorbeşte despre criza cititului, ca să nu realizez că nu e nici o criză. Se tipăresc, pur şi simplu, mai multe cărţi decât putem noi, citiţii şi necitiţii, să consumăm.

Până şi indivizii, care habar n-au ce-i aceea o carte, pot să-şi pună numele pe una şi, la o zi după ce li s-a făcut să devină autori, să-şi vadă cartea gata tipărită. Adevărul e altul: nu se mai citeşte cum se citea altădată. Citesc mai mulţi oameni ca altădată, dar altfel. Nu se mai citesc atâtea ro­ma­ne ca altădată, pentru că se scriu şi se publică infinit mai multe. Proporţia romane bune – romane proas­te nu mai e aceeaşi. Cele proaste fac ca romanele bune să nu se mai vadă, să nu mai ajungă la cititorii potenţiali şi tot mai selectivi de cărţi bune. Nici bibliotecile personale nu se mai fac ca altădată, a cugetat in­sul, care probabil că nici nu avu­­sese una. Bibliotecile per­so­na­le s-au înmulţit, nu şi cărţile din ele. Ce rost e să ţii în casă atâ­­tea cărţi de unică folosinţă când le găseşti la o adică oriunde?

Articol scris de Tudor Octavian in Jurnalul National

La început de februarie, nimeni nu pare să-şi amintească de ziua „dramaturgului naţional“, deşi „ne bălăcim în cruntele lui adevăruri“, cum spune Dan C. Mihăilescu. Ziua de 15 ianuarie a intrat în conştiinţa publică şi, an de an, autorităţile, personalităţile publice şi „condeiele“ îşi amin-tesc automat de Mihai Eminescu. Data de 30 ianuarie sau 1 februarie, ziua de naştere a lui Ion Luca Caragiale, nu pare să stârnească niciun interes.

15 ianuarie a devenit Ziua Culturii Naţionale, sărbătorită anul acesta prin câteva manifestări festiviste. În schimb, ziua dedicată clasicului care a ales să-şi trăiască ultimii ani la Berlin rămâne una oarecare, fără să fie marcată în niciun fel de „jucătorii” din sfera culturii.Contactat de „Adevărul literar şi artistic”, Radu Enache, consilierul lui Kelemen Hunor, ministrul Culturii, a declarat: „În acest moment, ministerul nu contribuie financiar la niciun eveniment legat de Caragiale. Ministerul este un organ administrativ şi nu are atribuţia de a organiza evenimente de acest gen decât atunci când există o prevedere legală, ca în cazul Zilei Culturii Naţionale”. Potrivit oficialului, „iniţiativa trebuie să vină din partea instituţiilor de cultură subordonate ministerului”. Or, nu au existat proiecte legate de sărbătorirea lui I.L. Caragiale, a adăugat Radu Enache.

Cauzele unei stări de fapt

În viziunea criticului literar Dan C. Mihăilescu,  această situaţie adevereşte formula lui Laurenţiu Ulici „trăim în Caragiale, visând la Eminescu”, precum şi definiţia lui Radu Cosaşu, potrivit căruia „fiinţa noastră e caragialo-eminesciană”. Apelând la un element de psihologie a poporului român, criticul explică: „La români, închipuirea, fantasmele şi «visul de luceferi» bat de departe realitatea «fără moral şi fără prinţipuri». Mesagerului aducător de veşti proaste i se taie invariabil capul. Cum să-l venerezi pe Caragiale, care-ţi etalează viciile, micile-mari mizerii ascunse prin alcov, bezna din pivniţă şi toate cele inavuabile, în locul «dioramelor» desfăşurate cosmic de Eminescu, prin care ai acces (utopic, fireşte) la originile lumii, Cuvântul dintâi, înţelepciunea de pe urmă şi la statura voievodală?!?”. Dan C. Mihăilescu recurge şi la un element de istoria literaturii şi de istoria mentalităţilor deopotrivă: „De la Grigore Ventura, Mitiţă Sturdza şi Macedonsky, până la Pompiliu Eliade, N. Davidescu şi  Noica, de la high life-ul lui Mişu Văcărescu, la rezervele lovinesciene şi sublumea ceauşismului neştiutor de glumă – başca tradiţionala reticenţă a «clubului mathein» – I. L. Caragiale a fost ostracizat, fluierat, răstălmăcit şi alungat infinit mai mult decât a fost admirat, curtat şi aplaudat. Ce-i drept, nici Aristofan nu i-a depăşit vreodată în stima publicului pe Eschil, Sofocle şi Euripide, nici Plaut pe Seneca, nici Molière pe Corneille şi Racine, nici Gogol pe Tolstoi şi Dostoievski ş.a.m.d.”

Mircea Vasilescu, profesor de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi redactor-şef al revistei „Dilema veche”, observă rolul jucat de ipocrizie în această stare de fapt, precum şi incompatibilitatea spiritului caragialian cu manifestările protocolare: „În jurul lui Eminescu s-a construit o întreagă «mitologie naţională», aşa încât şi sărbătorirea lui preia tot arsenalul festivismului oficial: sesiuni ştiinţifice solemne, litanii radio-televizate, retorică amplă şi altele. Plus ipocrizia specifică: o zi pe an, tot românul simte nevoia să leşine când aude numele Poetului Naţional şi să-şi declare amorul nestins faţă de El, care «ne reprezintă pe toţi». În restul anului, foarte puţini îl citesc şi se regăsesc cu adevărat în scrierile lui. Or, Caragiale nu se pretează la aşa ceva. Nu-l poţi închide pe Nenea Iancu în solemnităţi. El trezeşte un alt fel de ipocrizie: tot românul spune că «ne reprezintă» şi că «e actual», dar în sinea sa (mai) tot românul e enervat că nu reuşim să ieşim din felul cum ne-a zugrăvit Caragiale.”

Scriitoarea Ioana Pârvulescu, conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi autoare a volumului „În ţara miticilor. De şapte ori Caragiale”, comentează: „Nu cred că Eminescu e mitizat mai mult decât Caragiale, poate dimpotrivă, şi nici că trebuie făcută o ierarhie a sărbătoririlor. Şi nu prea cred nici în sărbătoriri, mai ales că, vă amintiţi, la sfârşitul vieţii Caragiale le-a refuzat: «Eu nu sunt un erou – eu sunt un burghez. Mi-e groază de mulţime. N-am nici aplecare nici le physique de l’emploi pentru triumf». Cred că nici în posteritate nu l-ar fi încântat mulţimile entuziaste”.

La întrebarea „Cum este întipărit Caragiale în mentalul colectiv românesc?”, Ioana Pârvulescu răspunde cu o replică celebră scrisă de „împricinat”: „E sublim, dar…” În viziunea scriitoarei, pentru publicul larg, din care se exclud actorii şi literaţii, cel mai important dramaturg din cultura română „e prezent doar prin câteva clişee, foarte puţine, învăţate la gimnaziu, inclusiv cel tocmai amintit de mine”.  Un sondaj ar dezvălui, în viziunea opinentei, imaginea tipizată a scriitorului născut la Haimanale: „Dintre schiţele lui Caragiale cred că orice sondaj ar arăta că se ştiu numai D-l Goe… şi Bubico. E incredibil cât de puţin se cunoaşte din tot ce a scris Caragiale, care totuşi n-a scris aşa de mult. Şi tot din şcoală se ţin minte nişte clişee de interpretare din perioada comunistă. Că ar fi «zugrăvit societatea coruptă a timpului său», că ar fi împotriva burgheziei (el, care şi-a afirmat explicit preferinţa pentru confortul şi modul burghez de existenţă), că ar fi un om care a râs toată viaţa. Nu degeaba a apărut la Humanitas un audiobook intitulat «Un alt Caragiale», cu texte selectate şi citite de Andrei Pleşu, în care există un Caragiale «mai puţin cunoscut» şi unul «mai puţin vesel»”. Pe de altă parte, „victoria literară” a autorului „Scrisorii pierdute”  constă concret în faptul că cititorii recunosc „instinctiv” un tipar.

Ioan Pârvulescu apelează la un exemplu: „De pildă, în Europa dumitale, genericul rubricii lui Mircea Vasilescu din «Dilema veche», cred că lumea îl simte pe Caragiale, chiar dacă nu toţi ştiu că formula vine din replica lui Caţavencu «Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România … » („O scrisoare pierdută”, 1884, Actul III, scena 3)”.

În ceea ce priveşte imaginea dramaturgului în mentalul colectiv, autorul rubricii amintite răspunde tranşant, remarcând, la rândul său, victoria scriitorului:  în general, Caragiale este perceput ca unul „de-ai noştri, din popor”, în ale cărui personaje ne recunoaştem, de care râdem, dar după aceea rămânem cu un gust amar. „El a vrut aşa. Şi i-a reuşit de minune”, conchide Mircea Vasilescu. „Ca Păcală pe lângă Mioriţa, ca Nastratin faţă de Meşterul Manole, sau Cătălin pe lângă Hyperion: un bufon răutăcios, pehlivan cinic şi mercantil, ori un necruţător corupător de fecioare visătoare” – astfel arată, din perspectiva lui Dan C. Mihăilescu, imaginea simplificatoare de care se bucură astăzi Caragiale.

Autor: Dana G. Ionescu

Sursa: Adevarul

Herta Müller a fost scriitoarea-vedetă a anului

Volumele laureatei cu Nobel în 2009 s-au vândut anul acesta în 77.000 de exemplare: în 37.000 de exemplare la Humanitas Fiction şi în 40.000 de exemplare la Polirom. Dan Brown şi Mihaela Rădulescu au vândut, în 2010, câte 50.000 de exemplare din cărţile lor, „Simbolul pierdut“ (RAO) şi, respectiv, „Nişte răspunsuri“ (Polirom).

Anul 2010 s-ar putea numi „anul Hertei Müller”, atât prin publicarea şi retipărirea a trei romane ale scriitoarei care ocupă primele poziţii în topul vânzărilor de la Editura Humanitas Fiction, cât şi prin vizita la Bucureşti în luna septembrie a deţinătoarei Premiului Nobel pentru literatură pe 2009, apreciază directorul editurii, Denisa Comănescu.

Astfel, „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” s-a vândut anul acesta, la Humanitas Fiction, în 18.000 de exemplare, „Leagănul respiraţiei”, în 11.000, şi „Călătorie într-un picior”, în 9.000. De asemenea, la Polirom, alte două cărţi ale Hertei Müller au avut vânzări foarte bune: „Animalul inimii” s-a cumpărat în 25.000 de exemplare, iar „Regele se-nclină şi ucide”, în 15.000 de bucăţi.

Aurora Liiceanu, în top

Tot la Polirom, volumul publicat în noiembrie 2009 „Nişte răspunsuri” de Mihaela Rădulescu a continuat să fie foarte cerut pe piaţă. Vedeta de televiziune este cel mai bine vândut autor Polirom în 2010, cu 50.000 de exemplare. Prima ei carte, „Despre lucrurile simple”, lansat în anul 2007, a fost vândut şi anul acesta în 15.000 de exemplare.

Psihologul Aurora Liiceanu se clasează, de asemenea, în topul editurii, cu trei titluri vândute, în total, în 60.000 de exemplare: „Patru femei, patru poveşti”, „Rendez-vous cu lumea”, „Prin perdea”, cu peste 20.000 de exemplare (fiecare).

„Frumoasele străine”, căutate

Cel mai vândut titlu la Editura Humanitas în 2010 este „Frumoasele străine” de Mircea Cărtărescu (20.000 de exemplare), urmat în clasament de „Mănâncă, roagă-te, iubeşte” de Elisabeth Gilbert (15.000 de exemplare), „Jurnal 2003-2009″ de Oana Pellea (10.000 de exemplare), „Note, stări, zile” de Andrei Pleşu – 8.500 de exemplare şi „Întâlnire cu un necunoscut” de Gabriel Liiceanu (8.000 de exemplare). De asemenea, la Humanitas Fiction, volumul lui Paolo Coelho, „Învingătorul este întotdeauna singur”, s-a dat în 7.000 de exemplare, iar 4.000 de cititori au cumpărat „Pictoriţa din Shanghai” de Jennifer Cody Epstein.

Dan Brown îşi continuă succesul

La RAO, la categoria „ficţiune adulţi”, pe primul loc se află „Simbolul pierdut” de Dan Brown, cu peste 50.000 de exemplare vândute; la „ficţiune copii şi tineri”, „Noua şi scurta viaţă a lui Bree Tanner” de Stephenie Meyer (peste 15.000 de exemplare vândute) şi „Fascinaţie” de Melissa Marr (peste 5.000 de exemplare vândute). La categoria „nonficţiune”, „Codul lui Oreste” de Oreste Teodorescu s-a vândut în peste 10.000 de exemplare şi nu mai puţin 5.000 de cumpărători au preferat „Agatha Christie. Jurnalul secret” de John Curran.

La Editura Curtea Veche cel mai bine s-au vândut „Supleantul” de Petru Popescu, în 9.500 de exemplare, şi „Arta persuasiunii”, în 8.400 de exemplare. Primul volum din „Moromeţii” a fost dat în 6.500 de exemplare, iar cel de-al doilea volum al lui Marin Preda, în 6.300.

La Editura Paralela 45 „Cum să trăim 150 de ani” de Mikhail Tombak s-a vândut în 5.677 de exemplare, „Psihoterapie Isihastă. Practici şi modele filocalice pentru restabilirea sănătăţii” de Vasile Andru, în 5.240 de exemplare, iar „Istoria se înşală: noi dovezi cu privire la ipoteza paleoastronautică” de Erich von Daniken, în 5.200 de exemplare.

La Cartea Românească, într-un top al vânzărilor domină „Medgidia, oraşul de apoi” de Cristian Teodorescu, cu peste 1.500 de exemplare, „Trei femei” de Stelian Ţurlea, cu peste 1.000, în timp ce „Ana Maria şi îngerii” de Radu Aldulescu a avut peste 800 de exemplare vândute.

Vocile criticilor

Specialiştii Dan C. Mihăilescu, Daniel Cristea-Enache, Carmen Muşat, Marius Chivu şi Paul Cernat şi-au spus părerea despre cărţile anului 2010.

Ca tendinţe, în an de criză, literatura română a avut o prezenţă onorabilă, „romanul, nonficţiunea şi poezia s-au descurcat bine, eseul – onorabil, iar proza scurtă, critica şi istoria literară au fost mai slab reprezentate”, consideră criticul Paul Cernat. De asemenea, „2010 a fost un an foarte bun pentru literatură – pentru proză şi memorialistică, pentru poezie şi eseistică”, subliniază Carmen Muşat.

La categoria „memorialistică”, trei dintre criticii literari au pus pe locul întâi şi au văzut drept cartea anului, „Viaţa unui om singur”, controversatul volum al lui Adrian Marino. La categoria „poezie” cea mai apreciată este „cartea Alcool” de Ion Mureşan, iar, la roman, „Provizorat” de Gabriela Adameşteanu apare în preferinţele lui Carmen Muşat, Paul Cernat şi Daniel Cristea-Enache. Acesta din urmă spune, de altfel, că 2010 a fost „anul romanului”.

Autor: Simona Chiţan

Sursa: Adevarul

Culturesti.ro sustine adevarata cultura, cultura ce innobileaza sufletul!

Lecturi Urbane este un proiect de implicare socială ce are drept obiectiv principal încurajarea lecturii în spaţiile publice şi crearea unui nou model de a contribui la binele comunităţii. Credem că România se poate transforma prin lectură şi vom face toate eforturile în lungul maraton Lecturi Urbane pentru a creşte numărul celor care citesc şi a trezi interesul pentru carte în rândul tinerilor.

Suceava Citeste incurajeaza lectura si spiritul civic. Avem nevoie de cartile tale, dar mai ales, avem nevoie ca tu sa ne fii alaturi. Doneaza o carte in centrele de colectare special amenajate si vino pe 11 decembrie la Shopping City Suceava sa citim impreuna.  Te asteptam!

Centre de colectare carti:

Pe 11 decembrie 2010 te așteptam în Shopping City Suceava la un eveniment unic. Aleea din fața Alexandria Librării va fi plină de tineri dornici de lectură.Vom citi împreună și vom povesti. Centrul comercial va fi un oraș în miniatură, iar Alexandria va aminti de marea Bibliotecă din Antichitate. Orașul citește! Suceava trăiește!

Herta Müller a reacţionat impecabil într-un moment dificil. Scandalul se putea rostogoli, prin suita de zvonuri aruncate de sicofanţi în cetate, cu scopul discreditării. Herta Müller a clarificat, a explicat şi a detaliat „cazul Pastior“. A făcut-o convingător, uman şi empatic. Herta Müller se dovedeşte, din nou, un mare caracter, care poate să facă faţă unor situaţii-limită. Din acest motiv, prin prezenţa sa la Bucureşti, avem prilejul să omagiem judecata dreaptă şi înţeleaptă, privirea îndreptată către fineţea detaliilor care fac „o viaţă de om“. Avem prilejul să adăugăm un strop de înţelegere. Noi, cei infexibili şi neîndurători, avem încă o dovadă că răul produs de Securitate nu se găseşte, în nici un caz, la „informatorul“ Pastior.

Autor: Ovidiu ŞIMONCA 

Sursa: Observator cultural

Exista in noi o sete de informatie pe care timpurile moderne au stiut sa o exacerbeze, dar si sa o satisfaca neincetat. Sa ne sadeasca in minte iluzia ca putem aboli timpul si spatiul, ca avem libertatea sa cunoastem experiente inedite pe care sa le traim simultan si exagerat, de parca noi insine am fi actori in valtoarea  actiunilor si nu martori ocazionali si indepartati. De dragul libertatii si al cunoasterii, omenirea a intreprins nenumarate aventuri, platind intotdeauna cu sacrificii marile si chiar micile ei cuceriri. Aventura informatiei, insa – imperioase, nelimitate  –, pare a fi, la prima vedere, un privilegiu binemeritat.

Un privilegiu schimba, de obicei, starea de spirit a oamenilor, le aduce multumire si seninatate, le insufla incredere si optimism. Pe cand acesta, despre care vorbim, le produce in egala masura nesiguranta, iar multora le provoaca neliniste. Totul nu e insa inchipuirea unor minti maladive, cauzele acestei stari sunt reale sau, ca sa zic asa, sanatoase.  In fata televizorului, bunaoara, granita intre trairea fizica si cea emotionala s-a subtiat, nervii nostri sunt mai intinsi, instabilitatea mai acuta, sensibilitatea mai tocita. Pe platourile de filmare si in studiourile de Stiri senzationalul, spectaculosul, morbidul si monstruosul sunt asezonate si livrate uneori dupa aceeasi reteta. De parca o ideologie a terorii  isi propune sa experimenteze pe noi recordul de placere sau de anduranta  pe care, omeneste, il putem dobori, in fata ororii. Sa vezi intruna, asa cum ti se servesc, agresiuni si violente, dezastre si atrocitati prezentate  condensat ca „actualitati“ sau thrillere inseamna, inevitabil, sa te mobilizezi sub presiunea instinctelor, sa devii susceptibil si reticent fata de semeni, sa te pui mereu in stare de alerta. Ca vrem ori ca nu vrem, insusi modul nostru de a ne destinde la televizor este adesea un exercitiu de autoeducare a puterii de toleranta  la rau. Ori de placere la rau – pentru ca numarul mare de consumatori de astfel de programe, justifica, probabil, eforturile producatorilor de a alimenta piata prompt si corespunzator.
Dar nu trebuie sa fii nici sociolog, nici psiholog  ca sa-ti dai seama ca nu doar indivizii – de orice varsta –  sunt vulnerabili in fata agresiunii si violentei – reale sau cultivate vizual. Ca  societatea,  toata, sufera, este stresata si nevrozata. Cate feluri de frica, tot atatea feluri de amenintare exista, poate mai diverse, mai insidioase si mai perverse decat oricand. Astfel, expusa atator riscuri si avertizata – direct sau indirect – , prin varii mijloace, ea este preocupata de orice posibila intalnire cu raul si resemnata sa convietuiasca, asa cum se poate, cu el.
Si, totusi, ce ne sperie cel mai tare:  cauzele raului sau efectele lui? Oricand posibile, catastrofele naturale sau agresiunile umane: crimele, jafurile, cruzimea, infractiunile, perversiunile?  Ne ingrijoreaza acestea din urma ca accidente sau cazuri izolate? Ori panica ne-o produce fenomenul criminalitatii – care se manifesta tot mai frecvent, uneori chiar prin actiunile unor retele organizate si coordonate?
Cu certitudine, nu mi-as fi pus asemenea sumbre intrebari mai ales acum,  dupa vacanta, daca intamplarea n-ar fi facut sa citesc, intr-un raport al Institutului National de Statistica din Venezuela, cateva cifre cutremuratoare.

In ultimii ani, se mentioneaza in raport, numarul asasinatelor a crescut de 4 ori. In medie, in Venezuela, are loc un asasinat la fiecare jumatate de ora. In 2009 au fost asasinati 19.133 de oameni. 80% dintre victime au fost barbati intre 22 si 44 de ani, de extractie umila. 8 din 10 asasinate s-au comis cu arme de foc.
Din fericire, pe acest culoar, Romania nu concureaza, deocamdata, cu Venezuela si vreau sa sper ca nici nu va concura vreodata. Si, totusi, cat de grav, de  straniu, totodata, si neverosimil – fiind vorba chiar despre tara mea – imi suna  un enunt dintr-un Raport al Politiei Romane:…“in fiecare zi a anului 2008, un om a fost ucis in Romania“. Iar lucrurile nu s-au oprit aici: in anul urmator, in 2009, „criminalitatea stradala a crescut cu 8%“.
Dar suntem in vreun fel solidari in fata raului? Dupa un film in care am urmarit cu fiori de moarte cum sunt torturati copii sau batrani, cum sunt luati cu brutalitate ostatici, cum sunt secerati cu rafale de mitraliera oameni nevinovati, ne simtim, oare,  mai blanzi, mai buni? Mai intelepti? Macar mai hotarati sa ne exprimam o opinie in legatura cu toate aceste productii ale unei industrii a raului? Nu. Cand iesim din atmosfera inumana a micului ecran si  cautam o scapare in realitatea imediata si ne-mediata, suntem deja – adulti si copii – familiarizati cu toate aceste potentialitati ale faradelegii si ale crimei  si, poate, unii, insensibilizati,  ca sa spun asa, adica securizati. Numai ca nu toate mintile le inregistreaza pentru a sti apoi sa le respinga. Sugestia pe care ne-o da raul poate fi la fel  de puternica – uneori chiar mai convingatoare – decat aceea cu care ne plictiseste binele. Ea poate fi, de altfel, insusita. Si practicata. Si transmisa. Raul insusi, se stie, este nu doar incitant, ci si contagios.
Dar, imi veti spune, probabil, ca a viziona filme de groaza este o chestiune de alegere. Ca oricine poate comuta oricand programul si ca, la urma urmei, este si aceasta o problema de libertate si de decizie personala asupra propriei intimitati. Asa este, cel putin in privinta spectatorului. In privinta producatorului, a importatorului, in cazul nostru, si al al difuzorului unor astfel de programe – printre altele, fireste –, este insa o chestiune de proportie, de dozaj, de bun-simt, stiut fiind ca ele se adreseaza nu doar anumitor indivizi, ci intregii societati. Iar daca vorbim despre un subiect privind educatia si sanatatea societatii,  atunci avem suficiente institutii a caror obligatie ar fi sa-l dezbata si sa se pronunte.

Autor: ANGELA MARTIN
Sursa: Revista Cultura

Artiştii sunt lăsaţi pe drumuri, unii chiar să moară