Vara asta am descoperit cu multă plăcere fineţea cu care Nobelul pentru literatură al anului 2010 se transformă într‑un fin analist şi comentator politic.

Datorită unui bun prieten care mi‑a strecurat în geanta de vacanţă romanul autobiografic „Peştele în apă“, am dat năvală în cele peste cinci sute de pagini în care Mario Vargas Llosa transformă povestea vieţii sale într‑o pură analiză politică a unei „tranziţii“ mult prea de durată şi mult prea costisitoare. În planuri alternative, cititorul descoperă nu doar copilăria, adolescenţa şi devenirea scriitorului peruan, ci şi istoria postbelică a ţării sale natale, convulsiile politice ale naţiunii sud‑americane, vlăguită în decade consecutive de dictaturi militare, de regimuri autoritare, de pseudodemocraţii demagogice.

Pentru mine, revelaţia a fost şi mai profundă. Fără să‑şi fi propus acest lucru măcar, Llosa reuşeşte totuşi să creioneze omul politic meschin, lacom şi corupt care a ieşit la lumină şi în România ultimilor 20 de ani, aşa cum a distrus societatea peruană decenii în şir. La rândul său, Llosa a fost sedus de politică. S‑a lăsat cuprins de valul clocotitor al luptei pentru putere. A crezut – sau cel puţin afirmă că a făcut‑o – că prin liberalism va schimba soarta ţării sale, îi va da şansa democratizării reale şi o va putea curăţa de cancerul corupţiei şi al terorii armate. Llosa a crezut, pentru o perioadă scurtă din viaţa sa, că politica se face cu sinceritate.

A crezut în politicieni şi a devenit candidatul pentru preşedinţia Peru al unora dintre ei. Tot pentru o scurtă, dar seducătoare perioadă de timp, Llosa a crezut în sondajele care îl plasau favoritul cursei prezidenţiale. Spera că sărăcitul popor peruan îl va face preşedinte acceptându‑i planurile de austeritate. Spera că idealurile sale liberale vor prinde viaţă ignorând că mulţimea îl identifica nu cu „soluţia nouă“, ci chiar cu establishmentul politic care provocase ţării toate suferinţele. Avea drept contracandidat un arhianonim inginer peruan cu sânge japonez, Alberto Fujimori. În faţa lui avea să piardă. Llosa avea să‑şi înveţe lecţia: în politică, corupţia este un „modus vivendi“ într‑o ţară săracă, ce nu reuşeşte să‑şi asume valorile democraţiei încă din profunzimea maselor, astfel încât vârfurile care se ridică din miezul naţiunii să exprime de la sine aceste valori în exercitarea puterii.

Ani mai târziu, după înfrângerea suferită şi întors la masa scriitorului consacrat, Llosa avea să denunţe ca circumstanţă agravantă furtul „la nivel guvernamental într‑o ţară săracă, cu o democraţie în faşă. Nimic nu contribuie la pierderea prestigiului şi la prăbuşirea democraţiei cum contribuie corupţia“. Analiza lui Llosa a luptei pentru democraţie în Peru este un exemplu bun de analogie cu zbaterea actuală a încă nematurizatei democraţii româneşti. Nu contenesc acuzaţiile de grave acte de corupţie ale celor care trec pe la putere. Şi aici, precum şi în Peru lui Llosa, cei care ajung la vârf „folosesc în mod fraudulos puterea obţinută prin votul mulţimii naive, dar pline de speranţă pentru a se îmbogăţi şi a‑şi îmbogăţi acoliţii“. 20 de ani după prăbuşirea comunismului în România nu au fost de ajuns să înţelegem şi să respectăm proprietatea privată. Nu am reuşit încă să reducem considerabil posibilităţile funcţionarilor şi ale guvernanţilor de a corupe şi de a delapida, scoţând prin privatizare deplină mijloacele de producţie în afara sferelor lor de influenţă. După 20 de ani de la demolarea tribunalelor comuniste, justiţia încă este coruptibilă, partizană şi ineficientă şi astfel nu avem, cum spune Llosa, nici o frână a societăţii împotriva îmbogăţirii rapide a politicienilor vânduţi.

Ne apropiem din nou de un ciclu electoral. Dezbaterile publice sunt – cum altfel? – vii, dar din nou abordează superficial agenda naţională reală: facem sau nu alegeri anticipate, cumulăm sau nu localele cu parlamentarele, amânăm sau nu scrutinul din 2012? Răspunsurile ţin doar de nevoia de victorie a diverşilor politicieni aflaţi în competiţie. Dezamăgirea şi resemnarea sunt pericole pentru exerciţiul democratic. Între timp, în pregătirea anului electoral, febra aurului pune politicienii pe jar. Victoria în alegeri se face cu bani. În Peru candidaturii lui Llosa, „indivizi şi firme dau discret bani candidaţilor – şi câteodată chiar la mai mulţi deodată, în funcţie de punctajul obţinut în sondaje – realizând un fel de investiţie în viitor, pentru a‑şi asigura tot felul de facilităţi: permise de import, exonerări, concesionări, monopoluri, comisioane; în fine, toată acea reţea discriminatorie care stă la baza unei economii ţinute sub control“.

În România ultimilor 20 de ani a fost exact la fel. Şi am toată convingerea că nimic nu a schimbat practica. România nu scapă de sărăcia profundă şi primitivă ascunsă în spatele bulevardelor cu borduri de marmură, al palatelor poleite, al bolizilor de şmecheri şi al cumetriilor fastuoase, pentru că nu scapă de corupţie. Corupţia e fără frână (Daniel Apostol – articol preluat din moneyexpress.money.ro)

• Titlu: Pestele in apa
• An aparitie: 2005
• Ediție: Editia I
• Pagini: 552
• Format: 13X20 cm
• ISBN: 973-50-0959-5
• ISBN-10: 973-50-0959-5

• Colectie: Seria Mario Vargas Llosa
• Domeniu: memorialistică & diaristică
• Autor: Mario Vargas Llosa
• Traducere: Luminiţa Voina-Răuţ
• 

Pro captu lectoris, habent sua fata libelli (Încăpute pe mâna cititorului, cărţile îşi au soarta lor)

Un prieten mi-a  recomandat FRUMOASELE STRĂINE de Mircea Cărtărescu, apărută la editura Humanitas în 2010. Nu puteam să-l refuz din doua motive: întâi, că îmi e prieten şi prietenul la nevoie se recunoaşte, al doilea, citeşte de zece ori mai mult ca mine fiind şi critic literar. Am citit, după care am înghiţit în sec, dar nu mi-a tăcut gura şi i-am spus unei Doamne ce am citit. Atât mi-a trebuit, că m-a şi rugat să-i scriu câteva pagini despre carte, în timp ce şi-a dus indexul perpendicular pe mijlocul  buzelor, semn care în  prietenia noastră înseamnă să tac şi sa-i îndeplinesc dorinţa. Execut.

Cititorule, vreau să te informez că, la ora actuală, în literatura română sunt câteva mii de scriitori în viaţă, dintre care câteva sute au scris peste zece volume până acum. În prima sută, se află şi Mircea Cărtărescu, fără să se deosebească cu nimic, absolut cu nimic din punct de vedere literar, faţă de ceilalţi nouăzeci şi nouă! Toata suta de scriitori are acelaşi nivel literar, dar numai Mircea Cărtărescu, dintre ei toţi, beneficiază de o reclamă ce i-a dus faima din Yukon până în Patagonia, să nu mai vorbim de faima lui în România şi Ţările Secuieşti, unde, deja, a ajuns în pragul Nobelului pentru literatură, totul e să-l treacă.Succes!!

Pe vremea când Terentianus Maurus a scris maxima pusă drept motto, cândva de mult, soarta cărţilor era, într-adevăr, în mâna cititorilor. Timpurile acelea au apus de mult, de mult de tot, de când a apărut mass media ce trăieşte din reclame necinstite, de au ajuns să vândă frigidere la eschimoşi şi pantaloni de schi la boşimani. În România au apărut reclame mai mari, de fals cult, de exemplu Elena Ceausescu savanta de renume mondial, la fel renume mondial de cărturar are şi Roman Patapievici. Şi parcă nu ar fi fost destul, au apărut şi criticii lefegii şi pomanagii, ca Nicolae Manolescu şi Alex Ştefanescu ce pompează vorbe goale în câţiva scriitori de nu-i mai recunoşti de gonflaţi ce sunt, în Nobelaţi nu altceva. Soarta cărţilor nu mai este în mâna cititorilor, care de altfel s-au împuţinat la fel ca speciile pe cale de dispariţie, ci în mâna  afaceriştilor, o specie ce se înmulţeşte prin sciziparitate odată  la fiecare 24 de ore.

Am fost întrebat de ce volumul se intitulează FRUMOASELE STRAINE şi nu am ştiut, dar nu mă puteam face de râs fiindcă spusesem că l-am citit, aşa că am zis: e un cârlig de prins cititori, carora auzind de frumoase şi străine, le vine în cap altă carte cu femei şi cu futelniţă scrisă tot de Mircea  Cărtarescu, care lor le-a plăcut. Eu, cititorul, am dat peste trei povestiri care iniţial au fost publicate în alte reviste. La început MC face o aluzie de bucureştean isteţ „interzis celor fără simţul umorului”, eu totuşi am citit-o pe ascuns, să nu mă prindă că îmi lipseşte acest simţ, pe care îl au numai cei cu high IQ. Încă nu-mi dau seama daca şi MC e printre ei.

Prima povestire: ANTRAX o ficţiune reuşită, plecata de la o manipulare din mass media americana. În urma cu nişte ani, s-a făcut vâlvă şi zarvă că nişte ordinari de terorişti necunoscuţi trimeteau, prin poşta, bravilor politicieni americani, de pe malurile Potomac-ului, spori de antrax să-i extermine! Toată America a fost în alertă – panică – alertă – panică, ca până la urmă, să se dovedească că fost o altă falsă alarmă a bine plătitelor servicii de dezinformare publică tocmai de pe malurile Potomac-ului. Ce coincidenţă cu teroriştii ăştia, domnule!! Toată  „afacerea dălac” s-a stins în restul lumii, numai Mircea Cărtărescu, de pe malurile Dâmboviţei, rămânând  singurul din lume ameninţat cu această armă bacteriologică ucigătoare de cabaline şi bovidee. Dar, probabil şi de pretendenţi la Premiul Nobel pentru literatură, pentru ca s-a trezit cu un plic suspect, care lui i-a mirosit a bubă neagra de cum l-a primit, precis trimis de la un confrate de condei invidios pe orbitor. Povestirea pleacă de la o idee fictivă şi ajunge în realitatea mediului bucureştean, în colimator fiind poliţia cu nepăsătorii ei poliţişti la solicitările urgente ale cetăţeanului MC, care vrea să-i alerteze asupra bombei  bacteriologice ce poate ucide instantaneu, şi dintr-odată, nu numai pe autorul orbitorului dar si pe cititorii lui. Povestitorul, MC, se pune în mijlocul acţiunii, a personajelor, în centrul centrului şi deasupra tuturor, nici nu se putea altfel, drept clarvăzătorul salvării, în timp ce restul lumii bucureştene doarme cum apucă, în cizme, sau pe unde apucă. Finalul povestirii ne ia o piatră de pe inimă, nu se găsesc spori de antrax în plicul suspect, doar un închipuit de artist din Copenhaga i-a trimis un CV lui MC încheiat cu „Fuck the rest, I’m  the best” şi oferta să-i facă un portret pentru o sută de euro! Ce nu face MC pentru imaginea lui la Copenhaga, aşa că i-a trimis suta de euro. Sfârşit.

A doua poveste: FRUMOASELE STRĂINE cu un subtitlul‚ „Cum am fost un autor de duzină”. Orice cititor, cât de cât familiarizat cu personalitatea lui MC, realizează ce vrea să spună acest subtitlu: el marele Cărtărescu amestecat într-o duzină, când, de fapt ar fi trebuit ambalat separat, în staniol imperial şi trimis cu special delivery în Franţa, că deh, acolo, este cartierul frumoaselor străine dornice să asculte poezia cărtărească, recitată live de însuşi Cărtărescu. La ora actuală în MUE (Marea Uniune Europeană) sunt multe acţiuni de reciprocitate în cadrul schimburilor culturale. Astfel poeţii francezi vin în România să ne recite cultura lor şi ai noştri se duc la ei să facă la fel. E foarte bine, ne luminăm reciproc fiecare poet arzând gazul lui! Cu această ocazie MC şi-a scris impresiile de itinerar împănate cu tot felul de divagaţii să iasă  călătoria duzinei romaneşti mai colorată pentru a ţine cititorul treaz. Facil, comun şi bravo lui.

Nu ştiu dacă alţi cititori au găsit frumoasele străine, eu le-am scăpat fiindcă vânam altceva. Pentru început am reţinut că recunoaşte ca are două trăsături de caracter: zgârcenia şi lăudăroşenia. Pe acestea le ştim, nu mai trebuiau şi scrise, pentru că a dat apa la moara răilor să se întrebe dacă mai are şi alte trăsături de caracter. Mai încolo, MC îi plagiază pe ţiganii aceia, care au mâncat lebedele din Viena, după care şi-au ţâţăit cariile dentare ce se umpluseră şi ele cu carne de lebădă, au râgăit, s-au bătut pe burtă şi au zis Ce mişto oraş e Viena (vezi pagina 72) în care îl bate gândul să se mute, fiindcă nu mai are rost să trăiască în Bucureşti în poluare şi praf, în isteria concetăţenilor, cu frica unui cutremur devastator, într-un oraş urât şi ruinat. Sigur că e liber să se stabilească unde vrea, dar are conştiinţa împăcata că în douăzeci de ani a încercat ceva ca Bucureştiul să arate în viitor ca Viena sau doar a dus, şi el, trena lui Băsescu, pentru care a primit o decoraţie? Oricum nu e fitecine, e un membru marcant al unei duzine de prestigiu poetic. Păi, dacă MC, căruia  mass media îi este ca propriu lui lighean de spălat pe picioare nu devine un avangardist al societăţii ce să mai aşteptăm de la concetăţenii isterici, care nu ajung nici pe treptele de la intrare a mass media. Aiurea MC, pe el îl frige grija cum l-a depăşit un poet din Congo cu poezia „Fucking dragon-fly”. Dar când e vorba de criticat tot ce e romanesc nu-l întrece decât Roman Patapievici şi este la egalitate cu Andrei Pleşu, citiţi la pagina 95, pentru el ROMÂNIA este doar Romanica, frumos, aşa îi spun şi istericii săi concetăţeni. Iar mai în josul paginii persiflează ca un ordinar de duzină toată tradiţia românească, pe care el, dintr-un cartier bucureştean mărginaş, nu avea cum să o perceapă. Dar şi mai  trist este că umblă de pomana prin străinătăţi şi nu realizează cât ţin la tradiţia lor ceilalţi europeni. Micuţul Cărtărescu, nu ca înălţime, căruia îi lipsesc toate dimensiunile unei adevărate personalităţi, e un snobuleţ ce scrie versuri şi proză roză cu frumoase şi futelniţe.

La Paris, este cazat la un hotel „cochet” – suntem la Paris, ce mama naibii. Şi primul cu care se întâlneşte este colegul său George Crăciun, care după MC ar fi scris Pupa  Russa, dar când vezi coperta romanului afli că autorul e Gheorghe Crăciun. Nici o problemă, io îs cârcotaş, iar domnului coleg putea să-i spună şi Ilie Crăciun, ce mama naibii, doar au fost colegi. Apoi este invitat la o petrecere romanească de patru sute de persoane, unde se vede cu unul cu altul, îşi aduce aminte de una de alta printre care şi de Andrei Codrescu unul din idolii mei poetici. Ooauu, dacă ăsta i-a fost idol, a spus tot ce nu pricepeam noi, unii, până acum la persona poetului MC. Nu mă amestec la poezie, nu mă pricep, iar de idol am citit numai poezia Măgar Virgin.  În rest, la Paris, MC nu-şi mai aminteşte de nici-un cărturar roman, artist roman, patriot roman, care să fi trăit pe acolo să fi făcut ceva pentru ţara lui natală, deşi bate în lung şi lat Parisul. Gol, vid, neant romanesc la Paris. Nici chiar aşa, uite scrie câteva rânduri despre dadaistul Tzara din Moineşti  şi  câteva pagini despre Dumitru Ţepeneag cum i-a pus lui beţe în roate să nu ajungă într-o emisiune la  Radio France Internationale. Ce neam prost acest Dumitru Ţepeneag, dar ce pierdere pentru auditorul francez să nu-l audă pe MC!! Nici nu-mi vine să mai comentez trauma poetului din duzină, nici cât au pierdut francezii.

Au fost purtaţi şi prin alte oraşe franceze să-şi recite versurile lor, care au uns la inimă auditoriul atât de variat  format din eleve, pensionari sau locatari ai unor instituţii speciale. Ei bine, în Franţa ca în Franţa, dar pe  MC îl irită, tot timpul şi o repetă mereu specificul nostru naţional: „să ne exhibăm fără jenă organele atavice ale unui trecut ciobănesc” (pag174). Alo, Domnul Premiu Nobel pentru literatură, eşti grobian şi ignorant! Grobian fiindcă asta exibezi şi ignorant pentru ca din trecutul nostru ciobănesc putem avea cel mult particularităţi atavice, nu organice, ciobanii noştri nu au avut organe atavice, gândeşte-te numai la Bucur, în a cărui stâna stai sau coboară câteva  generaţii în propria ta familie şi ai să dai peste ciobani, îţi garantez. Sau întreab-o pe Ioana ce organe atavice au avut rădăcinile ei năsăudene. Nu tot înjosi neamul din care faci parte, ca nu eşti Roman Patapievici, de la care ai împrumutat, în acest volum şi cuvântul patibular folosit în mod antieuropean (pag. 85). Uşurel cu vorbele grele, pentru că ele pot deveni adevărate bumeranguri şi ai să te simţi rănit în amorul propriu când ţi se vor întoarce. Cele scrise la pagina 174 ţi se vor întoarce pe rând. Restul sunt pagini de jurnal de domnişoară bătrână, cu rare miniaturi de cuget şi umor. Mă mai opresc la pagina 216, întâi cu citatul: „Ce tristă e soarta scriitorilor romani: ciudăţenii nici măcar interesante, venite dintr-un spaţiu total ignorat, dintr-o ţară fără identitate, fără istorie, fără nimic de aşteptat de la ea şi de la cei ce o locuiesc”. Întâi, ruşine MC, că l-ai copiat, plagiat pe Roman Patapievici, ruşine că nu judeci corect cine a distrus identitatea poporului roman 40 de ani înainte de 1989 şi 20 de ani după, ruşine pentru că nu ai citit comparativ istoriile europenilor cu cea a romanilor (până şi Marx a citit mai mult istoria romanilor şi a înţeles-o corect, ne-a luat apărarea în Europa secolului XIX-lea mai mult, mai corect şi fervent decât voi elitele intelectuale, cărturarii şi boierii minţii de Dâmboviţa de azi). Păcat, nu te ajută IQ-ul sau nu-ţi da voie Roman Patapievici şi Traian Băsescu să înţelegi că România poate avea viitor, bineînţeles fără voi parveniţii şi poltronii de azi, care aţi lăsat poporul roman şi ţara pradă celor ce v-au pus în palma treizeci de arginţi. Iar ca întrebare, nu ţi se pare că pentru noi, cititori obişnuiţi, eşti repugnant când gândeşti şi scrii în limba română atât de murdar despre poporul neamului tău, al nostru, de la care aştepţi consacrare şi onoruri, dar îl dispreţuieşti cum numai străinii o mai fac. Ce ai făcut, practic, în 20 de ani de libertate scriitoricească pentru libertatea, emanciparea şi bunăstarea României?

Povestirea a treia BACOVIANA. Este despre invitaţia primită ca mare poet de Bucureşti, la o întâlnire cu scriitorimea provinciala, tocmai la Bacău, ce i se pare o utopie neagră (!?!). E alert scrisă, batjocoritor la tot ce i se întâmplă şi ofensator la adresa amfitrionilor săi. Foarte ofensator după mine, poate, vom afla şi părerea scriitorimii băcăuane după lectură. Am zis poate, fiindcă lucrurile s-au schimbat în mentalitatea scriitorimii de azi, chiar şi la Bacău. Dar atunci, amfitrionii l-au purtat noaptea cu un jeep prin locuri istorice, pe care oricum MC le detestă (vezi pag.272-273) pe la o curvă pe care el a refuzat-o; avea bube la gură, l-au purtat flămând tot timpul, iar întâlnirea literara a fost de fapt numai o bârfă la adresa celor ce lipseau de la întrunire. Gata, cartea are 15 mm grosime, lectura este de 298 pagini şi gata cu părerile mele de cititor comun. Pe dumneavoastră vă rog să aveţi părerile dumneavoastră  după lectură.

(Octombrie 2010)

PS. Coincidenţa; tocmai terminam cu părerile mele despre FRUMOASELE STRĂINE, când întâmplător am citit pe Internet articolul din COTIDIANUL din 13 octombrie 2010, care avea ca titlu “Mi-aş fi dorit să fac sex în trei”, declaraţia lui Mircea Cărtărescu la recenta sa întâlnire cu cititori din Slobozia!! Perplexitate, ilaritate, dezorientare, greaţă dar şi buluceală în faţă, unde a început să se formeze un rând de câte doi, de doi câte doi de acelaşi sex sau de sexe diferite al treilea fiind aşteptat Mircea Cărtarescu, care şi-a dorit două lucruri în viaţa: sex în trei, indiferent ce fel de trei, şi premiul Nobel pentru sex, pardon pentru literatură. Bravo, Mircea Cărtarescu, 51 de ani, căsatorit cu copil, profesor, formator de opinie publică, ai scos sexul pe masa în loc să scoţi cărţi valoroase. “Poate în trei e mai bun decât de unul singur ca scriitor!’’

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

sursa: curentul.net

Comentarea unui jurnal intim făcut public – sau scris în vederea publicării – cere o sumă de precauții. În primul rând, e vorba de precauțiile universal comandate de o etică a jurnalului în sine  – care nu-i nici autobiografie, nici autoficțiune, nici literatură, ci un volum de text cu multe ID-uri, capabil să respingă formele de lectură care, într-un moment sau altul, nu-i convin. Apoi e vorba de precauțiile suplimentare cerute de natura unui jurnal intim scris în vederea publicării – la un interval mai lung sau mai scurt de la producerea lui. Lucrurile se comportă diferit în aceste cazuri – jurnalul scris în vederea publicării, și mai ales jurnalul care nici n-a apucat să cunoască bezna sertarului – având de luptat cu suspiciunile unei mistificări conștiente, în beneficiul unei operațiuni de imagine.

Trebuie stabilit și pragul de intruziune admisibil al comentariului: de vreme ce autorul (și personajul jurnalului) ba ar fi, ba n-ar fi o persoană cu stare civilă concretă (și în viață) este legitim, de pildă, a se deduce – din pura citire a jurnalului – dacă și-a iubit nevasta sau copii? E legitim a se decreta că autorul nu știe pe ce lume a trăit dacă jurnalul denotă o slabă priză la realitatea epocii, așa cum transpare ea din celelalte surse ale vremii? E legitim a se stabili, pe baza jurnalului, un profil psihopatologic sau fiziologic al individului care îl semnează? Sunt legitime toate acestea – ori intrăm sub incidența culpei de calomnie și a altor forme de prejudicii reparabile în justiție? Conform metaliteraturii de specialitate, în cazul jurnalului totul e legitim și, în același timp, strigător la cer. Din fericire, Jurnalul lui Cărtărescu își secretă singur pragul de intruziune și-și pune legitimările pe tavă: „Cel care-mi citește jurnalul nu intră în viața mea, și nu (doar) pentru că orice text mistifică viața. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viață nu e accesibilă cuvintelor. Cochilia nu este și nu reprezintă viața melcului”, răcnește într-un moment de fracas identitar autorul Orbitorului.  Dar câteva pagini mai încolo scrisese: „Sunt jurnalul meu. Nu mă identific nici cu carnea și pielea mea, nici cu amintirile mele, nici cu imaginea mea în oglindă, nici cu numele meu atât de total cum mă identific cu paginile astea, caietele astea”.

Atitudinea față de propriul text e importantă, dar mult mai de luat în seamă mi se pare atitudinea față de textul altuia: proaspătul autor al trilogiei încheiate Orbitor răsfoiește, bunăoară, Serenada zadarnică – însemnări ale Mariei Ghiolu, „cea din Jurnalul lui Sebastian”, găsind acolo o sumă de dulcegării și nostalgicisme specifice profilului feminin minor. „Până la urmă, doamnă Ghiolu, ai fost fascinant de neinteresantă, decide autorul Orbitorului și al Jurnalului de față. Nu se vede că i-ai citit pe Proust, Gide, Sebastian și Blecher. Nu se vede nici măcar că l-ai iubit pe ultimul, deși l-ai iubit […]. Iar când l-ai cunoscut pe Blecher erai măritată, bogată, te durea-n fund. Iar pe Sebastian îl descrii ca pe-un pitic care-ți face silă. Ce viață oribilă trebuie c-ai avut.” (subl. mea, T.D.). Așa citește Cărtărescu însemnările altuia (memorii, jurnal, peu importe), asta e metoda pe care o validează, singura în care s-ar cuveni citit și Jurnalul său: cochilia e tot ce contează – ce nu se vede, nu este. În deplina valabilitate a reciprocei: ce se vede, firește că este.

În acest caz, ce se vede din Jurnalul lui Cărtărescu?

Singurele informații concrete „de epocă” privesc alienarea/ progresul prin digitalizarea relațiilor cu lumea și angrenajul aferent: computer, celular, blog, iPhone, site-uri, Hamlet și Iliada citite pe iPad etc. Dintre scriitorii români contemporani – doar trei sau patru nume sunt pomenite în intervalul de cinci ani al Jurnalului, cu glosări minime sau inexistente. Altminteri, M.C. mănâncă „pișcoturi” și bea „suc de portocale”, „întrolocat, visător, în baletul familial”; e „vânăt de lipsa lecturii” fiindcă ziua e „călărit de Gabriel”, iar seara e „mort de oboseală”; nevasta, circumspectă și frenatoare, îl îndeamnă să nu se apuce de roman istoric tocmai „acum”, după Zilele regelui (romanul lui Filip Florian apărut în 2009), dar nici de un proiect „mare și greu ca Orbitor”: să nu scrie, așadar, nici ca altul, dar nici ca el. De Ionuța, primul copil, amintește de vreo trei ori în 600 de pagini; după ce-și face casă la Băneasa, își cumpără telefon și mașină nouă, își dorește și un copil „nou” (visele adulterine insinuează ceva și de-o nevastă nouă). Iar Gabriel are „mâini puternice, făcute să strângă șuruburi” și o inteligență mai degrabă tehnico-practică: nu e o copie în mic a părintelui său Mircea Cărtărescu, ci mai degrabă un simetric al său (ca geamănul Victor, dinOrbitor): un eșec al viziunii fractalice așadar. Și nu știu cum se face, dar micul Mircea, contemplat în poze refăcute pe computer, cu săndăluțele lui cu barete de mușama, pare mai cald și mai prezent decât invazivul, tropotitorul Gabriel… Una peste alta, „oribilă viață”.

Mauvaise humeur cartaresciana

Numai că „oribilul” cărtărescian cată să fie din altă specie decât oribilul meschin al coanei Ghiolu. E pluri-motivat și pluri-stratificat. Rădăcinile lui întrolocate în jegul bucureștean  (straturi-straturi și el: mizeria cetății în sine, dar și mojicia concitadinilor și a compatrioților, spița criticii literare, mai ales), iar apexul lui mângâind sorii singurătății și ai bătrâneții. „Aștept pe scaunul meu de mușama adaptarea la bătrânețe”, zice. „Nu mi se dă nici o atenție, ca unei femei care s-a lăbărțat”. „De la un timp, aproape toți oamenii pe care-i întâlnesc sunt mai tineri decât mine. Și, de fapt, nu-i mai întâlnesc pe ei, ci deferența lor față de cineva nu doar mai în vârstă, ci aflat în altă căsuță taxinomică.” Un Jurnal al bătrâneții sterile și impotente s-ar putea numi acesta – nu al senectuții demne, senioriale, sapiențiale – Cărtărescu n-are asemenea ifose (n-areputerea, nici ipocrizia unor asemenea ifose – deși titlul volumului e „Zen”!); pentru el bătrânețea e asaltul dezagregării finale, al organiculuiunplugged, deconectat de la sursa și de la sensul vieții (înregistrează, de altfel, și data precisă a intrării în această „altă căsuță taxinomică”: 49 de ani – iminența pragului critic). Mâna, creierul nu mai sunt destul de bune pentru literatură („o minte indolentă și boantă”, zice), dar răfuiala radicală pare nu cu bătrânețea, nici cu solitudinea, ci cu literatura – care i-a înecat centrii vitali: „Scrisul nu mi-a adus decât ruina minții și povara asta nesfârșită din inimă. Acum arborii vieții intră în toamnă.” „Am avut până și soții, până și copii, ca oamenii adevărați, dar ce n-am avut și n-o să am niciodată e realitatea.”

Spectrul bătrâneții (de fapt al îmbătrânirii – căci M.C. e terorizat nu atât de staza compactă a bătrâneții – cât de procesul milimetric al intromisiunii irevocabile în ea: câte fire albe, câte riduri noi etc.) se varsă într-un sentiment general al epuizării – unde propria impotență creatoare (sau dimpotrivă, excelența lui creatoare, în funcție de dispoziție), se bălăcește în consensul neputinței universale. Totul e insultător, sinistru, jegul e clocotitor. „Lumea s-a schimbat uimitor în ultimii 2-3 ani. Toți o știu, toți suferă din motivu-ăsta [...] nivelarea care «pregătește căile Domnului»”, perorează M.C., într-o pasă de misticism crepuscular otevist. „Am pe masă (la bucătărie, în casa-n care n-am scris nimic) două portocale. Sunt cele mai urâte portocale din lume.” Cele mai urâte portocale din lume! La ce bun cea mai frumoasă nevastă, cel mai iubit copil: depresivul vede două portocale sfrijite și se lasă deșirat de mâhnire: „Cum adică să nu mai fiu tânăr?”

Oribilul cărtărescian se adună într-un ghem de hachițe menite să-l facă insuportabil: dacă „boabele de hidrargir” pregetă să unească în figura Autorului, ca-n Terminator (după cum trist constată diaristul pe vremea când asuda la strungul Orbitorului), ele nu pregetă să se adune în figura Oribilului cărtărescian – sumă a contradicțiilor neobosite, care ca viermii cei din veac îl macină. În București, pe Vasile Pârvan, „casa e îngustă ca un cavou (luminos, e drept), plină de igrasie, n-am spațiu în jur, nu pot trăi decât cu mațele amestecate cu alte mațe, cu dinții ciocnindu-se de alți dinți.”; la Schloss Solitude e prea multă „sihăstrie”, o „Iasnaia Poliana nemțească, deprimantă după pierderea meciului cu Italia…”; la fel casa de la Băneasa, cu balustrade de inox și trei niveluri: „o sihăstrie”, „ne sălbăticim aici”. Ba e strivit de lumea din jur, ba e lăsat prea mult în pace („N-aș fi crezut niciodată să ajung să mă rog. Nici nu înțeleg de ce o fac. Poate ca să mai schimb o vorbă cu cineva.”). E rău când n-are bani, e rău și când are (trebuie să fie hamal de sacoșe, să conducă mașina spre Carrefour, să achite taxe la bancă, facturi, cozi, să aleagă culoarea mașinii și alte felurite tracasări). Pute România („cu toate puterile mele [...] spre Occident”) – pute și Occidentul (care îl tratează ca pe un ins de mâna a doua, vezi faza cu scriitorul german care-l miluiește, discret, cu 100 de euro). E dezastru să te înjure foștii studenți, oameni care au învățat de la tine ce e postmodernismul, și e dezastru să fii „mânjit cu cremă de zahăr ars de tot soiul de tipi care scriu «lam văzut», «mi-am spus că scrie super»”. E prea nemulțumit Cărtărescu de ce primește, prea-și pune norocul la teasc?

A face inventarul mizerabilismelor antipatice în speța Cărtărescu e totuși cea mai facilă dintre tentații. Jurnalul pare scris anume cu intenția a face din personajul lui un ins detestabil – de o antipatie aproape  anarhică – spre a deconstrui apoi, în aparté-uri onirice bine regizate, toată greața văicărismelor curente. Jurnalul e o investiție maximă în procesul de reducere la absurd a receptării: înainte să spună alții despre mine că sunt sucit și antipatic, o spun și o arăt eu, pe sute de pagini – obligându-i pe ei, „insectele” și „scorpionii” de pe la gazete – să mă repete dacă vor să mă critice („și la mormântul meu o să aud, filtrat prin pământ și râme, același «mai dă-l în mă-sa»” le-o ia înainte M. C.). Și apoi convertesc toată mățăraia intimistă în flirturi cosmice, cu bătaie meta-istorică.

A nu se uita însă de umorul lui Cărtărescu: un ingredient neevident, dar nu mai puțin consistent. Până și aici, în fieful indispoziției cronice din Jurnalul intitulat Zen, care în genere are misiunea de a livra posterității un autor torturat zi și noapte de complexități și neputințe universale, până și aici embargoul mohorelii e încălcat, iar sub cochilia lui, melcul M.C. sughiță, când și când, de râs: o dată e nevoit să facă pe șoferul unui cuplu proaspăt căsătorit – cu Toyota lui „prezidențială”: ia gândiți-vă: Cărtărescu șoferul însurățeilor! Altădată e filmat în habitatul lui domestic pentru nuștiuce emisiune și sfătuit să se plimbe visător pe poteci, să privească adânc într-o baltă: „mi-am scăpat Rolex-ul acolo?” Apoi „Azi-noapte mi-era foame, dar n-am găsit nimic convenabil în frigider, așa că m-am culcat tale quale. Urmarea e că am visat prăjituri, tone de prăjituri de toate felurile”, după care continuă cu o scară tâlcuitoare a „felurilor” visate, bazată pe o descripție amănunțită, ca orice vis cărtărescian – și ca o reparație pentru lipsa cronică a referințelor la mâncare din Jurnalulacestui costeliv personaj.

Reflex bipolar: grandoare și umilință

Cu deosebire neplăcute în Jurnalul lui Cărtărescu sunt accesele de grandomanie și cult al personalității. În tren: „Trăncăneli […] cu băieți care-și închipuie că sunt rivalii tăi literari [...]. Niciodată n-au să știe cu cine au stat față-n față, cum fetița vorbește vesel cu pedofilul și cum între păianjen și coleoptera prinsă-n pânza aeriană pare-a se duce, o vreme, o destinsă conversație literară.” La o conferință: „un polip cu 300 de fețe privindu-mi fața obosită [...] Oribil, inuman de chinuit”! La faimoasa lansare a Orbitorului 3 de la librăria Humanitas-Kretzulescu: „Dar știu acești oameni ce au primit? Cu ce au plecat acasă?” Primit? Mai corect ar fi fost: pe ce au dat banii. „Să mai scrii după Orbitor? Ce anume? Simplu: altceva, cu totul altceva. Căci s-a mai scris după fiecare carte scrisă vreodată, s-a mai scris – nerușinarea absolută – după Biblie.” (Cu varianta: „Ce-o să mai scrie după Orbitor?, se-ntreba deja imbecilu-ăla. De parcă Orbitor ar fi o carte după care urmează o altă carte și-apoi alta…”) Căci „O₃ este asemenea «slavei lui Dumnezeu» coborâte din cer: impenetrabilă, incasabilă.” Just: căci „ochiul căprui al lui Dumnezeu” e tocmai ochiul căprui al lui Mircea, apt să detalieze fiecare virgulă din destinul umanității. Și adulația paternă față de progenitura scrisă nu se limitează la Orbitor: Cărtărescu crede „cu încăpățânare că fără cărticica asta [Visul chimeric] Eminescu nu poate fi, pur și simplu, citit, dacă a citi înseamnă a înțelege.”

Nu e vorba doar de afecțiunea unui autor pentru ce-a scris, de amprenta incurabilă a operei pe viața omului. Naturale toate, în ultimă instanță. Dar M.C. crede sincer că este un ales – un releu între adevărul ultim și umanitate; știe „pe jumătate” ce s-a întâmplat cu adevărat pe 11 septembrie 2001; pomenește de „alien abductions” și plănuiește să scrie un volum despre „anomaliile” din viața lui – toate conducând spre ideea M.C.-mesager al unei instanțe superioare. În acest caz, literatura nu se mai dovedește un scop în sine, scăzând la funcția de ancilla alienis (sauancilla Dei, în funcție de dispoziția mistică). Uneori, Cărtărescu pare că stă cu Biblia în brațe urmărind cu creionul pasaje din care s-ar putea decripta funcția lui în destinul planetei, că literatura lui are rol de misionariat. Alteori doar că se ia peste picior („mi-a căzut Rolex-ul acolo?”), complăcându-se în imaginarul unor S.F.-uri de serie B (pe tinerii de poeți, dezertați pe la mănăstiri îi ironizează fără echivoc). Drama e însă că nu-ți poți da seama unde se termină misticismul autentic și unde începe luatul în balon. Iar drama și mai mare – cataclismul care poate surpa instituția M.C. – este răfuiala cu literatura. Dar nu într-un pasaj furios ca acesta: „Scriu zilnic de parcă mi-aș ispăși o pedeapsă. Literatură pe viață. Scriu de parcă în ziua-n care nu aș scrie n-aș căpăta de mâncare, sau mi s-ar închide conducta cu aer. Nu din bucuria inimii, ci de frica pedepsei. Așa nu poate ieși decât ceva ce miroase a rânced, a silit, a făcătură” e de luat în seamă aici, căci e răcnit în chinurile faceriiOrbitorului. Literatura care i-a mâncat viața și i-a vampirizat „realitatea” este chemată mult mai voalat să-i deie vamă. Întâi i se contestă hegemonia – calitatea de scop în sine – căci literatura e doar un vehicul (mediu) al unor adevăruri ce trebuie comunicate, și nimic mai mult. Romanul trebuie să existe doar ca „o cheie pentru codul meta-literar, meta-filozofic, meta-religios al realului [...] Și nu ce e de obicei un roman: plăcuta și folositoarea zăbavă…” Apoi: „M-am gândit că e nedemn pentru mine, un căutător al adevărului, să fac peripeții și personaje, să mă-nfund în lumi gratuite și grațioase și grețoase la culme, ca mai toate scrierile de azi, lăudate pentru «stilul îngrijit»” (Iată așadar cum arată paradigma zilelor noastre: Cărtărescu vs. autorii cu stilul îngrijit. La cine s-o fi referit? La Sociu, la Ianuș, la Florieni?) E nedemn, prin urmare, să „facă” peripeții și personaje, lumi gratuite ș.a.m.d. Apoi: „Ce mai e de făcut după ce ai făcut totul?” Căci M.C. a făcut „Tot ce i s-a dat”: îngerul a recitat comunicatul divin și se retrage până la noi ordine. „Da, știu ce este cu universul, știu ce este cu umanitatea, știu ce s-a întâmplat cu omul, știu ce a fost și spre ce mergem, cred că știu mai bine decât aproape oricine (including iluminați, filozofi și poeți), dar mai știu că nu pot spune lucrurile astea într-o formă artistică – de fapt, în nici o formă. Și atunci tac.” Ca alte miliarde de inși de pe planetă, care tac și ei, fără să-l fi citit pe Wittgenstein (de nu cumva între fraza finală dinTractatus și zicerea populară „tăcerea e de aur” n-o fi vreo relație secretă). Convingerea misionariatului merge la Cărtărescu până acolo încât până și suportul acordat președintelui Băsescu intră tot în categoria „așa mi-a fost scris” („M. C. nu mai e sărac și nu mai are fumuri literare. Prin urmare, de ce-ar mai fi frecventat? În plus, e pe o linie politică greșită, susține un tiran… De fapt, privesc totul cu o mare liniște. Așa a fost să fie. Așa (ne)-a fost scris. Așa am fost, de fapt, scriși în scrierea asta care curge în jurul nostru.”)

Așadar, mai bine-ar fi să tacă. Soluția iluminatului care nu mai are nevoie de intermediari și nici nu mai găsește demn să facă el pe intermediarul (șoferul însurățeilor, de!).

Legământul tăcerii îl face Mircea Cărtărescu însă într-un cu totul alt cadru, din care lucrurile se văd diferit: soția îi e bolnavă, iar scriitorul („cel mai bun prozator postbelic”, conform cutărei anchete) face un pact cu Dumnezeu, negociind viața nevestei contra literaturii sale ce va fi fost să fie: „«Doamne, fă să nu mai scriu nimic niciodată, dar însănătoșește-o pe Ioana.»” La doar o lună după consemnarea legământului în jurnal (scripta manent și are, aici, valoare perlocuționară!), Mircea se trezește în schimb „zilnic cu gândul să încep cartea, și zilnic dau din mână moleșit: lasă… Mai e timp. Mai am douăzeci de ani lungi până când n-o să mai pot forma cerculețe și bastonașe”! La câțiva ani după legământ, nici vorbă, iarăși, de sentimentul vreunei datorii față de un Dumnezeu care – Ioana e mai bine, a început tratamentul – pare să fi lucrat conform învoielii: „am reînceput să scriu câte ceva și cred că n-ar trebui să las din mână momentul ăsta [...] Nu sunt omul care să-și cultive grădina” – notează cu aroganță imberbă datornicul amnezic.

„Nu vreau să ispășesc pe viață crima de a fi iubit oamenii mai mult decât cărțile” – se văicărea în altă parte. Just, dar ăsta-i farmecul personajului: pe de o parte îl dă misticismul afară din literatură, pe de altă parte își râde-n pumni de poeții mai tineri care-au schimbat poezia pe sutană și duce-n cârcă un pact neonorat cu divinitatea. Iar pe de o cu totul altă parte, fuge la polițiune să facă plângere împotriva unui nelegiuit care i-a blestemat familia.

Iran? Afganistan? Aberații extimiste, mofturi din patria untului. Cutare admirator din Ocțidentul putred „vorbește practic numai el, despre Berlin și doar atât. Statistici, date, șomaj. Apoi discuția virează spre Iran și Afganistan. Când, oarecum forțat, vine vorba despre mine, căci scot o carte și i-o dau cu autograf [subl.m.,T. D.], îmi dau seama stupefiat că nu știe despre mine absolut nimic [...] Okay, scriitor român. Dar hai să vorbim acum de problemele adevărate: Tien An Men, Iran, Afganistan”. Și-l poate cineva imagina pe Thomas Mann ori pe Cortázar scoțând strategic din servietă o carte cu autograf pentru ca „oarecum forțat” să vină vorba despre ei, lăsându-i pe alții – nechemații, insectele, inșii nevizitați știutori și de vise prodigioase – să se descurce cu Tien An Men-ul, cu Iranul și Afganistanul lor? Pentru ce Nobelul atunci? Pentru legătura – pe care doar „proastele” și „cretinii” n-o văd – dintre scriereaOrbitorului și WTC – singurul fenomen aflat „în prelungirea Bibliei”?

Și dacă astfel stau lucrurile cu eșalonul superior, prostimea ce poate pretinde? Musafirii – dacă se întâmplă cumva – sunt „oploșiți pe la noi”; pe șantierul casei de la Băneasa foșgăie „muncitori patibulari” ș.a.m.d. Dar ce-ai vrea, mări Cărtărescu? ar putea ricana răuvoitorii și măgarii. Să fi fost toți niște profesori doctori trimiși la munca de jos? Să-ți pună parchetul un Vladimir Streinu? Și ăsta e un atac la persoana dumitale? Muncitorul patibular – trimis de patrie să-ți dea cu var?

În fine, cea din urmă și scârbavnică alcătuire de pe scara existenței e criticul literar – pe numele de cod: „insecta”/ „scorpionul”.

Violul criticii

„De douăzeci de ani mă hărțuiți. Am scris tot timpul pe un fundal de rânjete ironice și disprețuitoare. Tot timpul am simțit împotrivirea, neîncrederea, bârfa, invidia, ipocrizia voastră. Paginile astea, proaste și inutile, pe care le veți cita în cronicile voastre ca noi dovezi de imoralitate și paranoia adunate la dosar, n-au decât un sens: să las aici încărcătura de suferință, să pot merge mai departe eliberat de ura voastră și de frica mea de voi.” Ură și frică așadar. După aparițiaOrbitorului 3 și încheierea trilogiei, Cărtărescu pierde orice sentiment de nesiguranță acumulat în vremea când îl scria. „Scatologic și escatologic. Cred că scriu de fapt un alt roman”, ori „Scriu înspăimântător de prost, cum aș scrie dacă aș fi complet decerebrat” se transformă în „N-am nici o îndoială cu O₃, nici prin cap nu-mi trece că diverșii strâmbători din nas au dreptate – știu că n-au, știu și ei asta, toți știu și totuși se complac în jocu-ăsta [...]”. Apoi se fericește: Nichita, Márquez, Thomas Mann, Proust – toți au avut de îndurat cârteli; dacă până și Dostoievski… În fond, cititorii sunt o „cloacă”, iar scriitorul „n-a scris niciodată decât ca să se facă prețuit și iubit.”

Cronicile negative la Orbitor 3 (neparticularizate: cu excepția celei semnate de „dragă P.” – probabil Paul Cernat) denotă „ura, brutalitatea, cretinismul”; „cei care m-au batjocorit cartea [...] de parcă fiica mea ar fi fost violată” (Violul Revoluției române ar fi putut fi un viol al Cărții…) Alex. Matei scrie un articol „detestabil”, „Elena V.” are și ea o receptare poncișă: „semn, care-mi era atât de necesar, că nu cartea mea e greșită, ci perceperea ei și a mea de către cei care-au învățat de la mine ce este postmodernismul și-l aplică aiurea.” Ce noroc însă că mai există și oameni adevărați, spirite înalte și necorupte de felurite viții, ca Pop Simion („un om în vârstă”), care declarase că „Stephen Hawking și cu mine [Mircea Cărtărescu] suntem revelațiile vieții lui.”

Regretă necontenit că e silit să-și molesteze stilul prin gazete, dar nu atât încât să nu-și editeze „substitutele de tăcere” (De ce iubim femeileși Baroane). Critica i-a lăudat De ce iubim femeile, dar nu e bine, asta e cartea lui cea mai slabă, compromisul cu mâzga realității, dâra scadențelor bancare. Critica i-a criticat De ce iubim femeile – e și mai rău: te pui cu feministele astea de doi bani…

Tot Mircea Cărtărescu este și autorul pasajelor următoare, perfect contradictorii: „N-aș vrea să scriu alte cărți, ci să scriu din nou Nostalgiași Orbitor [...] Ce nu mai am e limbajul, țesătura semantică din Rem și fraza uimitor fractalică din Aripa stângă” și „e clar că nu asta se așteaptă de la mine [cărți lejere, n.m., T.D.]. [...] Eu n-am dreptul să fiu amuzant, sau tandru, sau uman. Eu trebuie să scriu doar în sensul profetismului vizionar. Ei nu vor ceva nou, vor din nou Orbitor volumul 1, cum de la Preda au vrut mereu Moromeții.”

În fond, Cărtărescu poate concedia cu totul instituția criticii literare – căci dacă misiunea scrisului vine din alte sfere, singurul îndreptățit să conteste comanda e Comanditarul Cărții – Ăl de Foarte de Sus.

Tentația tăcerii se manifestă, apoi, din nou – dar cu alt fason. Când e vorba de relația cu critica (dar și cu colegii de generație, foarte radicali când e vorba de martelare și căsăpire inter-scriitoricească – și aici Cărtărescu se dovedește lipsit de prejudecăți generaționiste), cheful de a pune punct scrisului nu mai vine doar din conștiența că după Biblia-Orbitor orice scriere devine futilă (the job is done, mesagerul poate să tacă). Cărtărescu n-ar mai vrea să scrie literatură, romane pentru „guguștiucii care a doua zi [...] citesc alt roman și-a treia zi altul”. A citi o carte, a doua zi alta și tot așa e, prin urmare, o crimă împotriva literaturii.

Scorpionul M. C.

Dar cum citește Mircea Cărtărescu? Într-o zi un Hrábal, pe urmă un Kafka, altădată o Maria Ghiolu sau un Sebastian (cel mai pe larg comentat autor din Jurnal: aproape două pagini pentru Femei).

Istodor (cu Viețașii…) n-a reușit să-l „intereseze”.

„Gogol, Revizorul. Nu mi-a spus nimic”.

„Matei Iliescu e descris ca o capodoperă [...] Mă tem însă să nu fie doar o splendidă «spârcâială lingvistică»”.

Borges – un „flaubertian cu rază scurtă de acțiune [...]. La recitire, colajul miroase amărui a pelicanol.”

„Virginica” Woolf: „groaznic de lent, de nedecisiv, de nevertebrat textulValurilor”.

Șotronul lui Cortázar: „un poem puțin condus, dar pasionat și puternic”. Dar iată cum vorbește, în același pasaj, de Orbitor: „Cartea asta (Orbitor) n-ar fi trebuit să existe. Ea a trecut singură, enormă și feroce, dar și blândă, prin planul existenței, act de gratuitate pură.” Șotronul, iarăși, un „verbiaj aglutinant”, „Cortázar mă pierde cu fiecare pagină [...]. Meditațiile lui nu sunt destul de puternice sau profunde, e mai mult un verbiaj culturalist”. „Sfârșitul jocului spune de cinci ori mai mult.”

Nabokov e un „bombonier de geniu”, un „cofetar”…

Curm aici șirul afirmațiilor de acest fel, de teamă ca nu cumva –Metamorfoza lui Kafka fiind oricum invocată în mai multe rânduri – M. Cărtărescu să se transforme într-o insectă cu alură de guguștiuc. Adevărul este că paginile de glose pe marginea cărților citite sunt printre cele mai consistente din Jurnal – chiar dacă, la rigoare, pot fi afurisite și acestea, din varii puncte de vedere. Ochiul judecător și țeapa din coadă nu-i lipsesc însă lui Cărtărescu și autorul sfielnic, care nu scria decât pentru a se face iubit și prețuit, devine „violatorul” în serie care reabilitează instituția criticii. (E adevărat că pentru Cărtărescu insul care nu „creează” n-are dreptul de a se pronunța și judecându-i pe Nabokov, Gogol ș.cl. el se află, așadar, printre pairii săi; dar ce ne facem cu încrederea fără rezerve în „discernământul” lui Nicolae Manolescu – care n-a produs încă un „L-am servit pe regele Angliei”?)

„Un scriitor ar trebui să aibă decența să moară tânăr, e de părere Cărtărescu, în același Jurnal. Dacă-și supraviețuiește, nu doar că va avea grijile și necazurile oricărui om, din pricina cărora sămânța Cuvântului va fi repede înăbușită, dar va și suferi câinește la amintirea strălucirii incomunicabile a vieții sale de altădată. «Din ce vom trăi? Cum o să-mi hrănesc familia?» sunt întrebări unanim omenești, dar cu atât mai mult îl vor chinui pe scriitorul bătrân și care nu mai scrie, și care știe că-și mănâncă zi de zi bruma de talent pe care-o mai are, chiar și după ce ele au secat.”

Cu atât mai mult scriitorul? De ce „cu atât mai mult”? Dar diva care și-a pierdut vocea, dar gimnastul care nu mai e la 50 ce era la 20, dar geometrul care nu mai distinge liniile în spațiu, dar vedeta de cinema care vede cum se scurse fala falnicei Veneții? De ce mai ales scriitorul știe ce e suferința câinească, irosirea, de ce „cu atât mai mult” el simte melancolia și disperarea trecerii? Sunt sătulă absolutismele astea profesional-vocaționale: de actorul care învață în facultate că lumea-ntreagă e un teatru, de soprana care știe că muzica e singura relație directă cu divinitatea, de studentul la Litere îndopat cu convingerea că „viața e o carte”. Diviziunea asta a muncii, care-l face pe truditor să-și lucreze mai cu spor bucata, să nu trădeze spre opțiuni colaterale și să-și perpetueze specia, nu folosește nimănui când ajunge la excese nombriliste. Jurnalul lui Cărtărescu e cea mai proaspătă dovadă a patologiei livrescului. În fapt, drama lui nu e că nu mai poate scrie, ci că a ajuns  incapabil să facă altceva decât literatură; drama Jurnalului este că nu prea seamănă cu un jurnal, ci cu o emisie incontinentă – o literatoree – de bucăți literare mai mult sau mai puțin educate stilistic, scrise în vederea publicării și a certitudinii că vor fi citite, chiar dacă lumea s-ar resorbi în vid și unicul cititor rămas ar fi să fie el însuși. UnJurnal construit ca un roman, cu pricini dozate, cu amânări și injecții bruște de efect estetic, cu mistere care n-au putința să rămână zidite în ciment fiindcă trebuie să aibă un rost în economia spunerii, soluționarea lor trebuind să încununeze strădania celor mai atenți cititori. A se vedea notația eliptică din data de 8 mai 2009 – când mâna Domnului a vegheat asupra robului său, și Cărtărescu a scăpat cu viață. Ce i s-o fi întâmplat? m-am întrebat. Laconismul însemnării și refuzul de a oferi un indiciu cât de mic asupra evenimentului m-a frustrat, dar am acceptat premisa de neintruziune: fiind un jurnal intim, notația trebuie să fie semnificativă în primul rând pentru autorul său: iar dacă a fost un prag cu adevărat greu în biografia sa, și-l va aminti mereu, fără nevoia altor detalii, la simpla citire a datei. Scurtimea însemnării și încuierea palierelor de acces mi-a părut atunci foarte în logica unui jurnal intim: less is more când e vorba de un eveniment cu importanță capitală. Dar nu m-am mirat nici când, peste alte zeci de pagini – mi-a fost dată cheia misterului: un accident de mașină posibil letal, evitat probabil în ultima secundă; asta nu mai era în logica jurnalului intim: era o bomboană  servită cititorului atent, care știe să navigheze printre fiordurile informației primite, căci M. C. scrie știindu-se privit peste umăr de un terț mereu prezent la post. Și nu e vorba de sechelă a viețuirii în securism, ci de un aspect de patologie literară – de știință livrescă, dacă doriți – pe care autenticisme de tipul „hait‘ că tre să merg la toaletă” sau „mi-am făcut un capuccino”, semănate ici-colo pentru detensionarea frazei, nu fac decât să-l îngroașe. Alt exemplu: pe coperta unei cărți traduse în străinătate domnește un „tentacular Julia roșiatic. Fractal car‘va‘s‘zică…” Cine are nevoie de lămurirea „fractal car‘va‘s‘zică”? În niciun caz autorul – adică adrisantul nr. 1 al unui jurnal intim.

În aceste condiții de emisie literară irepresibilă, în care literatura și jurnalul se implică reciproc, Cărtărescu ar fi putut să facă un colaj de tip bandă Möbius cu inserții din Jurnal în Orbitor 3: Orbitor 3 ca parazit al impotenței creatoare pe corpul Jurnalului. S-ar fi revelat adevărata, incomunicabila dramă a Autorului. Să vie Autorul în carne și oase, „cu ciozvârte de vise”-n el, mâncând pișcoturi, și să spună:

„Atât mi-a rămas pentru O₃, o coajă rigidă, posacă, lipsită de scântei”, „Nu am nici idei, nici inspirație, nici personaje, nu știu ce să fac cu zecile de descrieri de un onirism autorepetitiv, fără magie și fără contact cu vreun mijloc rezonabil de-a face proză. Cartea e, de fapt, terminată de mult, probabil ca viața mea însuși. Răsuflată, fără nici un haz. [...] Nu mai am puterea de asociere care era marea mea forță înainte. Aduc lucrurile foarte aproape și nu mi se dă puterea să le îmbin. Rămâne o scremere neputincioasă în locul viziunilor de altădată. Va fi o aripă paralizată, cu polenul dus, care mai mult va-ngreuna marele și nefericitul fluture. Dar orice-ar fi, merg înainte” Apoi să dea drumul benzii cu Revoluția violată.

Apoi iar: „Scriu ca un robot la ceea ce refuză să fie și Orbitor, și orbitor. Scriu din vârful pixului, pe fața foii, ca un scriitor de jalbe și petiții. Nu am forță să intru dedesubt și să scriu, ca altădată, holografic, în volumul caietului.”

Și să urmeze secvențele cu Victor-geamănul plutonic, înjurând birjărește și scuipând semințe pe podelele ficțiunii.

„Câtă luciditate, câtă artă a exhibării lucidității!” ar fi spus criticii-insecte-scorpioni. Sau: „Fugi de-aici, domne, Autorul se izmenește: ce coajă rigidă, ce scris din vârful pixului? Scena cutare e o capodoperă în sine.”

Una peste alta, Jurnalul e o formă a trădării conceptului de jurnal și o dovadă a faptului că răfuiala cu literatura rămâne la Cărtărescu în stadiul de intenție. Un singur pasaj din tot Jurnalul mi-a creat impresia de notație autentic ne-literară, scrisă fără nicio finalitate, un reflex brut al durerii că timpul trece: „Mi-am amintit lucruri vechi, dar nu ca scriitor, ci ca un bătrân. Neverbal, nici măcar imagistic. Doar brusca desfacere a amintirii ca proces emoțional, amintirea pură. Când, înainte de a avea vreo imagine, îți spui rupt în bucăți de suferința amintirii: da, așa era, așa a fost…” Altminteri, Cărtărescu face proză și poezie din nimic, cea mai banală însemnare, dar și nevoia în sine de a nota pe hârtie trădând neputința de a se sustrage jurisdicției literaturii.

Câteva însemnări fugare puse cap la cap ar putea da încă un volum de proză-poezie:

„De o săptămână nopțile îmi sunt complet lucide, ca niște lentile de cuarț.”

„Scriu oblic despre ceea ce altădată cădea perpendicular, ca o lumină de amiază, pe foaie. Altădată scrisul meu n-avea umbre, spectralitatea lui era exhaustivă și totală. Acum de fiecare frază se agață fâșii negre, flamuri ale anarhiei.”

„zilele și nopțile mă spală cum trec valurile peste un cadavru de pe țărm.”

„Privești fotografii vechi retușate în computer. Ai avut cândva acel corp micuț, în haine sărace. Au încăput cândva picioarele tale în săndăluțe cu barete de mușama.”

A șofa zeci de kilometri prin canicula „concentrată ca boaba de elektron”

„Am fost la un party, într-o zonă mateină a orașului, unde prieteni străvechi și-au lăsat pomeții reliefați de un bec atârnând deasupra intrării unei case coșcovite, înecate în noapte.”

„Mâna mea stângă apasă pe cele două pagini de caiet, scrise în întregime, ca o palmă de tiran peste patria lui. Are totuși o grație de mână desenată. Sunt nimeni, ca de obicei, o bulă accidentală în sticla densă a lumii.”

Poemele din Nimic sunt scrise „pe o hârtie galbenă, aproape dizolvată (incendiată de sfârâitul timpului, aș fi spus cândva)”

E uimitor apoi ce fraze selectează din operele pe care le consumă, căci Cărtărescu e un cititor fenomenal. În Alixăndria, citește că Darie împărat are masă de „safir-piatră” și dă fuga să noteze asta în Jurnal (mie, ca cititoare a Jurnalului, scena în sine – cu Cărtărescu aflând din Alixăndriacă Darie-împărat are masă de „safir-piatră” și dând fuga să noteze în jurnal – mi se pare dublu fascinantă). Cărțile populare îi oferă o „Mare bucurie a lecturii, din care ar putea ieși un Levant prozastic fascinant dac-aș mai putea să-mi exercit asupra mea fascinația”; face un lexicon de grecisme din Alixăndria și-i sună toate ca-n „Star Trek”…

Visele (colecția de „produse” onirice), vigneta cu amorul interbelic, episodul cu câinele și hingherii, întâlnirea cu infirmul plimbat în cărucior pe cărările paradisului de la Solitude, femeile hermafrodite sunt pagini de literatură densă, în care intri abrupt și cu vertij, după atâtea lălăieli de indexare a singurătății cronice sau a titlurilor vândute și traduse. Jurnalulare o repartizare destul de eficientă a informației, a alternanței de gol și plin, de căscat și trepidat. Metri în șir de cărămidă stearpă, în care se aud doar măselele singurătății ronțăind oscioarele lui M.C., sunt sparți din loc în loc de sorburi onirice fără fund, din care ești extras apoi calm, cu un clic formal, pentru a fi repus pe tapetul văicărelilor curente. Oniricul este, și în Jurnal, singura dimensiune repetitivă și – împotriva acestui fapt – neepuizabilă, cartierul general al autorului Mircea Cărtărescu, locus amœnus în care totul i se încheagă la cei mai faști parametri.

Simplă operație de imagine dacă ar fi fost, Jurnalul tot e un succes, fiindcă știe să inducă așteptarea. Uitate sunt toate relele și nesuferitele coabitării pe mai bine de 600 de pagini cu umorile lui M.C., căci jinduiesc de-acum după zarnacadeaua Levantului în proză.

Author: Teodora Dumitru

Sursa: Revista Cultura

Nicolae Stroescu Stînişoară, München, 9 martie, 2008

Sînt, din capul locului, conştient că o lipsă importantă a acestor note despre cartea Unabomber – Profetul ucigas este că ele ar fi trebuit să fie precedate de o prezentare a ideilor esenţiale ale cărţii-eveniment a lui Ovidiu Hurduzeu, Sclavii Fericţi, apărută în Editura Fundaţiei Culturale Române (Bucureşti, 2002). Există totuşi speranţa unor prelungiri de sens implicite sau explicite care să lase să se întrevadă şi ceva din substanţa acelei cărţi. Oricum, în calitate de truditor al speranţei, am primit prin ea şi eu încă un semnal că în Patrie nu ne paşte soarta lupilor singuratici. Mult mai important este faptul că preocupările, reflecţiile şi frumoasa, dar deloc fantastica, şarjă a unor cavaleri ai cuvîntului precum Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon împotriva ademenitoarelor pînă la veşnică adormire spirituală crezuri imanentist-progresiste, fie ele post-moderniste sau neo-vetero-iluministe, pot fi de ajutor pentru o speranţă românească nemimetică şi nestipendiată.

Cartea Unabomber – Profetul ucigaş ne pune sub ochi povestea necosmetizată a uceniciei şi comiterii de crime motivate (ai zice visceral-) ideologic ale lui Ted Kaczynski, un american cu dotare (şi pasiune) matematică excepţională, care şi-a făcut studiile în universităţi celebre americane, apreciat de profesori de mare clasă, şi le-a încheiat cu o lucrare de doctorat “rămasă în analele matematicei”, în tot timpul acesta devenind din ce în ce mai închis în sine şi tentat de a compensa acea izolare existenţială prin mobilizarea unei dîrzenii a voinţei, centrată pe cultivarea frenetică a propriilor forţe intelectuale şi fizice. Fiul unor emigranţi polonezi, alunecati pe scocul schizofreniei dintre practica unui conformism al asimilării la mediul american şi mocnirile resentimentare, Ted Kaczynski nu a putut el însuşi, în nici un fel, găsi drumul dialogului autentic, fiind treptat cotropit de aversiunile insuportabile şi divergenţele mînioase (şi în acelasi timp mute) faţă de mediul intelectual şi mentalitatea dominantă, culminînd în refuzul, cu descărcare violentă, al acceptării condiţionării socio-tehnologice a epocii.
Ted Kaczynski consideră că revolutia industrială occidentală a fost şi este opacă atît faţă de natura nealterată, cît şi faţă de capacitatea de autonomie autentică a fiinţei umane. Sistemul tehnologic creat de această revoluţie industrială dezvoltă o dinamică intrinsecă distructivă implacabilă, care nu poate fi întîmpinată decît printr-o contrarevoluţie antitehnologică. Numai că scepticismul radical al lui Ted Kaczynski îl determină să nu mizeze nici pe cîştigarea treptată a unei adeziuni colective şi nici pe cooperarea cu stînga politică sau mişcarea ecologică.

La 26 mai 1978, o bombă artizanală camuflată într-un colet, de mărimea unui pantof, adresată profesorului Cris Buckley, explodează în clădirea unui institut tehnologic universitar, rănindu-l numai uşor pe un ofiter de poliţie care tocmai îl despacheta; la 9 mai 1979, o cutie cu trabucuri abandonată într-o cameră de studiu explodează în acelaşi institut, din nou fără a răni pe cineva în mod serios; la 15 noiembrie 1979, în cala unui avion ale unei linii de transport un colet explodează înfundat, inundînd cu fum avionul. Bomba eşuată a produs numai uşoare tulburări respiratorii, dar şi o aterizare precipitată periculoasă; în iunie 1980, un colet în care era împachetată o carte este deschis de preşedintele companiei United Airlines. Rezultatul: “un fragment de ţeavă galvanizată îi sfîrtecă soldul, altul face o gaură în tavan, aşchii de lemn i se înfig dureros în pielea feţii şi în mîini”; a patra bombă trimisă poartă şi o semnătură pe o plăcuţă de metal cu initialele F.C. Mai tîrziu, scriindu-i unui ziar, Ted Kaczynski a explicat semnificaţia: “Freedom Club” (”Clubul Libertăţii”); un nou atentat, din 5 mai 1982, i-a provocat secretarei unui profesor universitar răniri grave; a urmat bomba plasată la Universitatea Berkeley care “i-a făcut ferfeniţă mîna stîngă a profesorului Diogene Angelakos de la Universitatea Berkeley”.

Despre aceste atentate şi pregătirea lor s-au găsit referiri precise în jurnalul personal al lui Ted Kaczynski ridicat cînd a fost arestat. Inclusiv despre nemulţumirea lui pentru “slaba calitate” a bombelor pe care le manufacturase şi expediase. Au urmat, probabil şi din cauza aceasta, trei ani de abstinenţă a terorismului lui Ted Kaczynski. Şi, pe urmă, în 15 mai 1985, tot la Universitatea Berkeley, este pusă o bombă a cărei explozie i-a lovit braţul stîng şi i-a retezat degetele unui student care era căpitan de aviaşie şi pilot talentat pe punctul de a fi recrutat de NASA. Plan zădărnicit, aşa că după terminare studiilor el s-a dedicat carierei universitare. “În sfîrşit o reuşită după nenumăratele eşecuri menţionate în aceste note”, scria Ted Kaczynski în jurnalul său. Căci el nu stătuse degeaba, ci îşi perfecţionase şi întărise pachetele-bombă. Pe 8 mai 1985, a expediat un asemenea exemplar pe adresa companiei aeriene Boeing. Pachetul a zăcut mai mult de o lună în mesageria companiei. Pînă la urmă a fost remarcat de un funcţionar căruia i s-a părut suspect. A fost controlat cu raze X, s-a văzut că e vorba de o bombă şi fiind cu multiple precauţii dezamorsată s-a constatat că era “foarte puternică şi extrem de bine făcută… şi ar fi ucis pe oricine se afla pe o rază de 20-30 de picioare”. În noiembrie 1985, o bombă trimisă prin postă unui important profesor de la Universitatea din Michigan îi cauzează acestuia o cvasi pierdere a auzului; în 11 decembrie 1985, Hugh Scrutton, proprietarul unui mic magazin de închiriat computere este ucis de o bombă trimisă de Ted Kaczynski; în 20 februarie 1987, o bombă aproape identică pusă în parcarea din spatele altui magazin de computere îi produce proprietarului acestuia răniri multiple şi paralizarea mîinii stîngi. A urmat o pauză de şapte ani şi apoi, în 1993, două atacuri. Primului i-a căzut victimă celebrul genetician Charles Joseph Epstein care a fost grav rănit. Salvat printr-o complicată intervenţie chirurgicală, a pierdut trei degete de la o mînă. Al doilea atac s-a soldat, pentru profesorul de la Yale University, cu leziuni serioase la plămîni şi la piciorul drept, fracturi de brate şi pierderea a două degete; în decembrie 1994, omul de afaceri Tom Mosser a fost hăcuit de o bombă trimisă de Ted Kaczynski; în 24 aprilie 1995, un efect mortal tot atît de groaznic l-a avut o bombă a lui Ted Kaczynski asupra lui Gilbert Murray, preşedintele Asociaţiei Forestiere din California.

În tot timpul acesta, FBI-ul bîjbîise din ce în ce mai alarmat în căutarea unui atentator în serie al cărui profil rămăsese multă vreme tot atît de enigmatic precum şi mobilurile sale. Ovidiu Hurduzeu reînsufleţeşte peripeţiile psihologice, impasurile culturale, logice şi imaginative prin care au trecut vînătorii, dar în paralel şi orizontul afectiv, perceptiv şi de concepţie asupra lumii al acelei “fiare” pînă la urmă “capturate”. Ajuns să dea socoteală societăţii detestate Ted Kaczynski îşi doreste o răfuială generală la lumina zilei după cea picurată cu sînge din întuneric, dar nici aici zidurile duşmănite nu pot fi dărîmate, ci par a avea rezistenţa în veci elastică. Cît despre justiţie ea nu se poate sustrage perplexităţii. Ea îi “fură show-ul”, dar în schimb, cum necum, îl salvează de la condamnarea la moarte. Sîntem încă departe de 11 Septembrie 2001 şi urmările !…

În privinţa doctrinei lui Ted Kaczynski, cartea lui Ovidiu Hurduzeu cuprinde şi un amplu manifest pe care acesta îl trimite în iunie 1995, din ascunzătoarea sa, ziarelor New York Times, Washington Post şi Penthouse Magazine sub titlul: “Societatea industrială şi viitorul ei”. Este vorba de un eseu apologetic al lui Unabomber, susţinut de analiză istorică, antropologică, social-politică, în raport cu distructivitatea sistemului industrial-tehnologic şi imposibilitatea reformării lui, precum şi problema libertăţii în cadrul societăţii industriale. Este criticată şi acţiunea şi influenta crescîndă a mişcărilor de stînga făţişe sau criptice. Ted Kaczynski vorbeşte de “robia la care sistemul industrial supune specia umană”, nu vede altă soluţie în afară de revoluţie, a cărei pregătire o preconizează, precizînd că aceasta “fie că va recurge sau nu la violenţa fizică, e sigur că nu va fi o revolutie politică“. Ea va ţinti tehnologia şi economia, nicidecum sfera politicului. Singurul scop de care trebuie să fie însufleţit noul revoluţionar este distrugerea sistemului industrial.

Ovidiu Hurduzeu şi-a scris această carte plonjînd în drama unei vieţi periclitate şi primejdioase în acelaşi timp, iscată la intersecţia dintre existenţa exacerbată a unei minţi de excepţie, însă fără darul transcenderii, pe de o parte, şi una dintre provocările majore ale timpului, cu întrebările şi patologiile lui, pe de altă parte, dar sondînd adîncurile acelei drame, s-a ridicat mereu la suprafaţă pentru a expune rezultatele imersiunii la lumina analizei şi a sintezei filozofice. “Nu aş fi scris niciodată o carte despre «cazul Unabomber» dacă Ted Kaczynski ar fi fost doar un Jack Spintecătorul al timpurilor postmoderne. A reduce «cazul Unabomber» la aspectele sale senzaţionale şi patologice ar fi o dovadă de miopie intelectuală şi neînţelegere a unor evenimente contemporane majore. Viaţa lui Ted Kaczynski, ideile şi actele sale teroriste au o legătură directă cu istoria postbelică a Statelor Unite şi a Occidentului în general. Nu se poate discuta cu seriozitate despre Unabomber eludînd contextul social-politic al anilor 50-60 din Occident, revoluăţia tehnologică şi consecinţele ei, trecerea de la capitalismul tradiţional al «eticii protestante» la hedonismul societăţii de consum” (Unabomber, p. 96).

Ted Kaczynski este ca şi obsedat de postulatul, nostalgia, impulsul, ai zice organic, spre o autonomie individuală, cu convingerea că ea este subminată pînă la anulare de către sistemul tehnologic.

Ovidiu Hurduzeu în cartea sa Sclavii Fericiţi, observă că “Societatea postindustrială nu suportă alteritatea întrucît o consideră neintegrabilă. A fi în spaţiul tehnologic înseamnă, pur şi simplu a fi integrat. «Integrarea» nu tolerează libertatea”.

Dar, în acelaşi timp, Ovidiu Hurduzeu reţine că Ted Kaczynski, adversarul total al acelui sistem refractar la alteritate, de fapt se comportă adialogic, îl pedepseşte pe “celălalt” fără a-l vedea, “a evitat cu grijă confruntarea faţă la faţă”, e un justitiar mut şi impenetrabil.

“Ca şi tehnologia pe care o urăşte, Ted Kaczynski nu se raportează la fiinţe umane vii” (Unabomber, p. 390).

Aş spune şi că, după ce, aşa cum arată Ovidiu Hurduzeu, revoluţia preconizată de Ted Kaczynski este “în primul rînd un act distructiv”, deci nicidecum un act inspirat de un model istoric concret sau de un program socio-politic, idealul postulat de Ted Kaczynski “din motive strategice”, “natura sălbatică” (T.K.) suferă la el de aceeaşi inadecvare la relaţia comprehensivă cu lumea înconjurătoare. Aceasta este o altă faţă a tragediei lui Ted Kaczynski. Căci dacă el iubeşte ceva aceasta este viaţa în mijlocul naturii pe cît mai este posibil nealterate şi nesubjugate de om. Nu putem desigur reconstitui simţămintele lui faţă de natura încă virgină. Dar, din felul cum sînt exprimate de el însuşi, ele sînt foarte îndepărtate, de pildă, de cele care se oglindesc în lirica noastră populară sau în opera lui Mihail Sadoveanu. Şi nu este numai o deosebire de grad, ci de substanţă. Poate că se manifestă aici şi subdezvoltarea sau blocarea conştiinţei şi experienţei religioase la Ted Kaczynski, o debilitare a simţului sacrului. “Natura sălbatică” la care vibrează Ted Kaczynski s-ar putea să îi dăruiască o mirare şi admirare a puterilor care lucrează şi se înfăţişează în lumea vegetală şi animală, dar circumscrise luptei “oarbe” pentru perpetuare şi supravieţuire a speciilor. Marea tradiţie a unei viziuni transimanente asupra naturii (care şi semantic te duce la misterul “naşterii”), prezente de pildă în gîndirea sfîntului Augustin, că natura e o carte în care poţi citi ceva din voinţa lui Dumnezeu, reluată şi adîncită de Cusanus: “Dei potentia creativa not sit evacuata in ipsis” (”Puterea creatoare a lui Dumnezeu nu se termină în creaţia Lui”), îşi are o bogată şi diversificată succesiune în filozofia occidentală şi pînă la vîrfurile ştiinţei moderne. Nu sînt semne că Ted Kaczynski s-ar fi putut încerca în citirea voinţei divine în sau dincolo de natură. C.S. Lewis spunea: “Însăşi noţiunea de natură este una la care am ajuns numai revendicînd un fel de statut supranatural pentru noi înşine (C.S. Lewis, Undeceptions-Essays on Theologie and Etics, London 1971, p. 7). Iar Nikolai Berdeaev, meditînd relaţia dinspre supranatural spre natural, scria cu avînt ortodox: “Supranaturalul este, simplu spus, naturalul pe un plan superior şi de însemnătate supremă” (N. Berdeaev,Spirituality and the spiritual Spirit, p. 37-38). Pentru Unabomber restabilirea “naturii sălbatice” de după înlăturarea Sistemului Tehnologic ne va aduce libertatea. Iar libertatea înseamnă putere: “Prin «libertate» înţelegem posibilitatea de a exercita procesul de putere prin urmărirea unor ţeluri reale ….. fără a fi stînjeniţi, manipulaţi sau supravegheaţi, mai ales de o mare organizaţie” (Manifest – art. 93). Ted Kaczynski este de părere că fiinţele umane “simt nevoia (probabil de ordin biologic)” de ceva pe care îl numeşte “proces de putere”. Chiar dacă el precizează că această putere nu înseamnă controlarea altor oameni nu e mai puţin adevărat că o intenţie fundamentală a ştiinţei şi tehnologiei a fost controlarea “naturii sălbatice” (şi la nevoie şi a oamenilor) pînă la recordurile tehnice contemporane a căror exaltare după părerea lui Gabriel Marcel “merge mînă în mînă cu slăbirea sau istovirea sentimentului sacrului” (Gabriel Marcel, Les hommes contre l’humain“, Paris 1953, p. 61). De altfel istoria tragediei lui Ted Kaczynski conţine şi frămîntările şi frustrările lui în legătură cu imperfecţiunile tehnice şi randamentul bombelor sale. Nu numai aici, revoltatul împotriva domniei absolute a tehnologiei se apleca foarte adînc în faţa ei.

H. Bergson spunea “La mecanique demande une mistique“.

Postfaţa lui Mircea Platon este intitulată: “Teroristul ca «sfînt» gnostic”.

Între Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, doi exponenţi de puternică originalitate ai culturii actuale româneşti, din interior şi din exterior, există fecunde afinităţi elective. Iar dincolo de invitaţia lui Ovidiu Hurduzeu de a-i scrie o postfaţă la cartea lui, Mircea Platon mărturiseşte şi un imbold interior destul de acut (nici acesta exterior amintitelor afinităţi): “Motivul e lipsa de spirit critic şi autocritic a stîngii româneşti” (p. 391). Nu e chiar rău că în Ţara noastră, în ciuda veşnicelor mimetisme, controversa stînga-dreapta (am citit odată declaraţia făcută în perioada interbelică de un om politic care respingea o asemenea strictă sau abruptă demarcaţie spaţială aplicată omului politic, în calitate de fiinţă umană integrală, spunînd: “doar nu vreţi să insinuaţi că am suferi de hemiplegie?”) posedă, pe lîngă inevitabile similitudini cîteva caracteristici, aş zice foarte aparte. Unele dintre ele nu ţin numai de fizionomia generală a acestui răstimp românesc, ci şi de configuraţia specială şi conţinutul unei confruntări nu numai interpretative, ci şi, potenţial, creatoare, întru depăşirea răstimpului. O asemenea caracteristică inconfundabilă în concertul european o constituie ponderea inedită şi de o remarcabilă altitudine calitativă reprezentată în spaţiul românesc de o generaţie tînără de scriitori, filozofi, teologi, oameni ai disciplinelor umanistice şi ştiinţifice, care, cu francheţe şi soliditate argumentativă au ales calea unui nonconformism conservator-personalist, cu tot ce înseamnă aceasta pentru reînviorarea, în condiţiile lumii actuale, a unor valenţe creştine şi naţionale.

Nu voi insista asupra elementului de excepţie reprezentat de acest învolt reviriment conservator juvenil în peisajul postmodernismului tîrziu. Şi nici asupra şanselor unei autenticităţi în care specificul s-ar putea întîlni cu universalul. Mircea Platon face parte cu sagacitate, artă şi dăruire din această avangardă antifuturistă a conservatorismului românesc. Citat: “Departe însă de a fi originală, stînga românească nu face decît să copieze în mod incompetent alonja somniferă a modelului ei occidental” (p. 392). Şi aici Mircea Platon face două observaţii pertinente. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea stînga occidentală avea un obiect al programului şi al deservirii: proletariatul. Odată cu ştergerea conturilor sale de clasă şi îmburghezirea proletariatului occidental, stînga a trebuit să-şi găsească alte categorii-ţinte. În afară de zonele paupere al lumii a treia şi de cele bîntuite de sechelele comunismului în Europa de Est, stînga aceasta şi-a căutat noul adresant în minorităţile rasiale, sexuale, dezavantajate economic precum şi în complexul mediatico-universitar occidental. “Aceasta face ca, astăzi, stînga să fie baricadată în universităţi” (p. 393). Stînga aceasta şi discursul ei, ca şi consecinţele îi sînt bine cunoscute lui Mircea Platon din directă şi actuală experienţă. Privind spre Patrie, Mircea Platon scrie: “Gîndind global şi acţionînd local, stînga românească (nu vorbesc aici despre partide, ci despre nuclee de energii intelectuale) e şi ea mărginită la discurs, după modelul suratelor occidentale” (p. 393). Şi găseşte că acest tip de stîngă “e mai puţin un mod de a schimba lumea, cu riscurile aferente, şi mai mult un mod de a te închide în propria odaie pentru a te deconstrui privat cu Derrida şi cu Foucault” (p. 393).

Cît despre Ted Kaczynski ar putea fi privit şi el ca un produs hibrid şi paradox (dar şi exploziv) al acelei stîngi de data aceasta universitar-americane, cu ruperea ei de realitate şi dezorientările istorice, cu adaosul insolit că în final el “a fost pus la index nu pentru crimele sale, ci pentru opiniile sale îndreptate împotriva elitelor de stînga”.

Mircea Platon reţine ambivalenţele de gîndire şi acţiune ale lui Ted Kaczynski care perpetuează eroarea tehnologică prin aceea că luptă adoptînd însă armele adversarului pentru o iesire din sistemul acestuia şi astfel lupta devine de fapt iluzorie. E un prizonier al modernităţii în lupta lui pentru regăsirea arhaicei “naturi sălbatice”.

Citind această postfaţă întîlnesc spiritul multora din propriile mele reacţii la tragedia, aş zice la păcatul autodestructiv pentru Ted Kaczynski. În treacăt fie spus, ateismul lui Ted Kaczynski, nemilitant dar insurmontabil, odată mărturisit chiar cu o undă de regret pentru lipsa de forţă interioară pe care o implică, cred că nu poate fi desprins de dramă de la început pînă la capăt. Impresionantă, indiferent de eclipsa de Dumnezeu, este absenţa oricărei urme nu de religie, pur şi simplu a paradigmei creştine la un emigrant polonez (e adevărat că el afirmă că şi părinţii lui erau atei, dar nu fratele). De aici probabil prezenţa centrală la el a urii trăită spontan şi ridicată, din cînd în cînd, la rangul unui fel de principiu justificativ. Mircea Platon se opreşte şi el asupra “dublei dezrădăcinări”, a lui Ted Kaczynski ca urmare a dorinţei de adaptare şi asimilare a unei familii de imigranţi, dar şi a orientării unei părţi din mediul american propriu-zis. Însingurarea funciară a lui Ted Kaczynski (iar ateismul e o supremă formă de însingurare) o vede Mircea Platon oricum ca pe o consecinţă a hiper-rationalizării omului sistemului tehnologic pînă la căderea în iraţional. Privirea finală a postfeţei lui Mircea Platon se opreşte asupra suferinţei reale care a întunecat viaţa lui Ted Kaczynski sub “invazia tehnologiei”, dar şi a refuzului său de a şi-o asuma. Răspunsul ales de Ted Kaczynski a fost revolta omului modern care a pierdut sensul ascezei. Şi mă bucur să citez încheierea, nu numai frumoasă, a lui Mircea Platon: “Drama seculară sau liturgică e centrată pe o prezenţă, pe prezenţa zeului şi a eroului sau sfîntului… Calendarul liturgic e profund antimodern şi profund subversiv la adresa consumismului şi abundenţei preambalate. Terorismul e o formă de a răspunde morţii cu moarte. Dar numai alături de Hristos se poate – «cu moartea pre moarte călcînd» – învia. Restul e publicitate”.

Sursa: Revista ROST

Angela Furtună - Îl văd pe Dumnezeu şi nu mor

(eu l-am inventat pe emil cioran botezătorul doar ca să am o jucărie filosofică autolitică)

abia atunci când, în loc de ochii verzi smarald ai larvei,

ţi se vor deschide ciocurile a două păsări cu pene de litere

ce populează toate bordelurile şi bibliotecile academiilor din lume,

îţi vei aduce aminte de contradicţia fundamentală

dintre subterana ce pipăie cu gura edentată limbajele libertăţii

şi preafericiţii cavaleri de lux ai conştiinţei hamului

…………………………………………………

(eu l-am inventat pe emil cioran botezătorul doar ca să am pe ce pune dimineaţa piciorul gol atunci când cobor din pat direct în conştiinţa laxă a probabilităţii de a fi viu)

în jurul ochiului pervers ce biciuieşte imaginarul

cu accidentele privării de libertate,

lumina se înfige ca un topor tânăr mirosind a sânge de faun,

volume pulsatile de anacolut penetrează umbra unor tendinţe afective

reprimate

cu aceleaşi răsuciri falice prin care morţii avansează prin pământ ,

fiinţa dispare şi se ruşinează de paralizia instinctelor,

trupul se transformă în seminţe negre îngropate în cuvinte

sau poate în acel subconştient din care nu te alegi

decât cu reciclarea epistemologică

ori mai degrabă cu acea umbrelă ce nu se deschide niciodată

deasupra zilelor în care tu nu vei mai fi decât portar la iluziile altuia,

pentru că între două coloane ce nu se despart

nu poate creşte nici o speranţă de dispareunie

…………………………………………………..

(eu l-am inventat pe emil cioran botezătorul doar ca să am cu cine bea poemele intens metafizice ca nişte oglinzi pline de echimoze)

uite cum larva plonjează în ea însăşi,

măcelarul se unge până la gât cu sânge închegat

şi rămâne nemişcat în burta rece a ferestrei eviscerate,

pianistul cântă cu degetele învelite în ciment

şi scotoceşte după notele ce cresc între coapsele de insectă

ale unei femei descrescătoare allegro,

nu mai vezi decât câmpul roşu al unor idei derealiste

pe care conştiinţa de a nu încăpea în ochii larvei

îţi încrucişează una câte una membrele falangele maţele alveolele

în jurul unui amant din care ţâşneşte, privilegiată,

următoarea premoniţie asupra supravieţuirii prin sinucidere.

Puternic ancorată în real, proza lui Dan Lungu se înscrie într-o tendinţă generală a romanului ultimelor decenii pe plan mondial, calofilia şi nombrilismul unor experimente literare dovedindu-se, în mare parte, neproductive estetic în acest început de mileniu. Iată că şi prin cel mai recent roman al său – În iad toate becurile sunt arse, Ed. Polirom 2011 – scriitorul ieşean scanează societatea românească „de tranziţie”, aşa cum a făcut, de altfel, sub diverse unghiuri, în tonalităţi diferite, şi în volumele anterioare: Raiul Găinilor (2004), Sunt o babă comunistă (2007) sau Cum să uiţi o femeie (2009), ale căror traduceri au suscitat interesul unui larg public european.

Dacă în precedentele sale titluri carnavalescul şi registrul comic erau principalele mize ale textului, raportate la un real văzut, poate, şi prin prisma sociologului, În iad toate becurile sunt arse propune un studiu de caz dintre cele mai negre, cu siguranţă cel mai trist din toate cele de până acum: coborârea în infernul inadaptării, al înstrăinării şi al alcoolismului. Personajul central, Victor, un taximetrist şomer aflat între două vârste, din ce în ce mai marginalizat, trăieşte din expediente, într-un oraş „mic cât o cochilie de melc”, prin excelenţă „locul unde nu se întâmplă nimic”. Înconjurat de o lume la care aderă din ce în ce mai puţin, cu care simte că are foarte puţine în comun, Victor se apără în două moduri: refugiindu-se, nostalgic, în amintiri din adolescenţă pe care le rememorează de unul singur, mereu şi mereu,  aceasta fiind singura perioadă luminoasă din viaţa lui; spălând monotonia zilelor în alcool, obicei şi practică în care se iniţiase – din plin – încă din anii liceului.

Formula narativă la care recurge autorul îşi are rolul ei în construcţia personajului, cât şi în montarea/demontarea mecanismului implacabil prin care un adolescent sensibil, nu foarte diferit de alţii din generaţia lui ajunge – ca adult – să nu-şi mai găsească reperele, să nu mai comunice şi să fie considerat de ceilalţi „un ciudat”. Aşadar, Dan Lungu alternează, ca şi în romanul precedent, două planuri narative distincte care, în ciuda diferenţei de scriitură, tonalitate şi atmosferă, sunt – tocmai de aceea – complementare; primul este cel al autorului omniscient, ce narează un episod semnificativ din viaţa lui Victor:  o călătorie pe care, în Ajunul Crăciunului, eroul o face prin ninsoarea aproape ireală, spre satul în care se află un centru pentru copii cu dizabilităţi psihomotorii, la solicitarea  unor persoane venite cu ajutoare din străinătate.

Călătoria aceasta se dovedeşte a fi revelatoare pentru lunga serie de eşecuri pe care Victor le-a acumulat în viaţa personală, de care el îşi aduce aminte într-o stare de semi-trezie sau de vis, prin halucinaţii bine alimentate cu proviziile de vin şi vodcă: lipsa de comunicare tot mai acută cu Veronica, soţia lui şi impasul în care a ajuns  viaţa lor maritală, prin obişnuinţa instalată prea curând („Veronica n-a pierdut timpul, ci s-a făcut tot mai soţie. De grijulie, începuse să uite să zâmbească şi să-i mângâie părul. Masa pusă şi hainele călcate îi luau tot timpul şi nu mai avea timp să se gândească şi la el. Trebuia să fie mulţumit. Făcea tot ceea ce face o soţie pentru bărbatul său.” p. 109).

O consecinţă a eşecului este căderea într-o  depresie incurabilă, ceea ce se întâmplă încă din momentul în care Victor realizează  că „viaţa unui om e ca o clădire care se scufundă, în fiecare an, în fiecare lună, minut sau secundă” şi că „partea cea mai frumoasă a clădirii lui e în adâncul mlaştinii” (p. 39). Din momentul în care  a trebuit să se înregimenteze în masa  anonimă a perdanţilor, a celor ce acceptă o muncă umilitoare pentru  putea întreţine o existenţă amorfă, Victor  a înţeles că „viaţa e un tub care se îngustează pe măsură ce înaintezi. Asta te obligă să te apleci, tot mai mult şi mai mult. Când a trebuit să muncească pentru primii bani, a simţit gura aspirantă a tubului. La primul salariu, nu a râs, nici nu i-a făcut cadouri mamei, ci a fost scuturat de o teamă nelănurită, urmată de o tristeţe mâloasă. Regulile, datoriile şi constrângerile alcătuiau o altfel de junglă, meschină şi politicoasă, pentru care el, sălbaticul crescut de mamă şi apoi de o haită, nu era pregătit.” (p. 63)

Celălalt plan narativ –  de fapt monologul interior al lui Victor – , este o rememorare a adolescenţei sale. O întoarcere într-un illo tempore luminos şi optimist, contrariul iadului cotidian în care se zbate, şi în care orice sursă de lumină sau de bucurie pare a fi epuizată. Este perioada în care Victor, poreclit Franzelă, se bucură din plin de solidaritatea şi comuniunea găştii din care face parte şi de teribilismele ei.  Bastârcă, Fasolă, Paganel,  Văru, Stupidu sunt personajele  unei mitologii personale, alături de care  Franzelă a trăit singurii ani de libertate ai existenţei sale.  Într-un limbaj colocvial, contaminat de registrul argotic -  ca expresie a teribilismului lingvistic – , Franzelă povesteşte  episoadele  unei adolescenţe din mahalaua unui orăşel de provincie şi -  chiar dacă este vorba  despre ultimii ani ai dictaturii, cu penuriile şi restricţiile lor, ce apar în filigran – tot acel timp apare scăldat într-o lumină eroică, aşa cum apare întotdeauna vârsta de aur privită din perspectiva vârstei de fier.

Personajele din prim plan sunt, inevitabil, numeroşii colegi sau profesorii din „liceul ăla de doi bani” , fetele de la „şcoala de scame”, adică Liceul textil din localitate, al cărei nume nu apare decât sub toponimul de…Botoshima, iar întâmplările notabile sunt farsele puse la cale şi desele întâlniri ale găştii,  întotdeauna bine aprovizionată cu băutură şi bancuri, în boxa unui bloc sau în „garsonica” unuia dintre prieteni. Excesele adolescenţilor erau trecute cu vederea, atâta timp cât ele nu intrau în conflict cu politica oficială: „La multe faze am fi putut s-o îmbulinăm mai mult sau mai puţin, dar bulangiii ăia de la Secu’ erau probabil mulţumiţi să fim cheauni de băutură, să facem miştouri la greu şi să nu ne fută grija de alte nasoleli, niscaiva manifeste, proteste sau alte chestii. Da’ noi n-aveam scame de astea, ne durea-n paişpe de politică şi de Ceaşcă, n-aveam în sfeclă decât dixtracţia, adică macheală, gagicăreală şi muzici. Nici haleală nu ne trebuia. La orice bairam, cuvântul de ordine era: măncarea-i fudulie, băutura-i temelie.” (p. 120)

Franzelă (supranumit aşa pentru că locuia lângă Fabrica de pâine!) este un Nică al lui Ştefan a Petrei din ultimii ani ai dictaturii, e adevărat un Nică orfan ce tată şi marcat de nemişcarea acelui timp anchilozat, în care până şi Moş Crăciun moare şi e înmormântat.Unul dintre episoadele rememorate cu nostalgie – reglarea de conturi dintre doi membri ai găştii şi un adolescent ţâfnos, într-un imens tei de la marginea oraşului – nu face decât să trimită,  ca un clin d’oeil intertextual, la amintirile humuleşteanului. Spre deosebire de acesta, Franzelă este prins din ce în ce mai mult în capcana unui timp mort şi a alcoolului, fără prea mari şanse de a se elibera.

Magia copilăriei pierdute, nostalgia unei adolescenţe libere de constrângeri, îmbătrânirea, înstrăinarea faţă de cei apropiaţi, inadaptarea într-un tipar social şi economic lipsit de noimă şi  alcoolul ca singur răspuns la toate aceste traume, iată aşadar marile filoane tematice ale unui roman care, în ultimă instanţă, îndeamnă la compasiune şi înţelegere pentru cei ce nu sunt croiţi după o normă stabilită de psihologi, pedagogi sau economişti. Şi, dacă în finalul romanului, Victor găseşte nişte parteneri pe măsură, nişte fiinţe gata să-l iubească fără să-l judece, pesemne că acesta este un dar întârziat al lui Moş Crăciun, aşa cum numai în zilele când „îngerii îşi fac temele” se mai poate întâmpla.

Autor: Elena-Brânduşa Steiciuc

O tara subjugata economic si politic de concernele evreiesti
In timp ce la Bucuresti se pregateste Cabinetul Boc IV, romanii se considera in fata unei crize economice si politice fara iesire, generata de acest guvern, prin imprumuturile la FMI, Banca Mondiala si UE * In 10.10.2007, proaspatul presedinte Shimon Peres declara: “Israel cumpara Romania…” * Si s-a tinut de cuvant * Romanii au o datorie de aproape 70 de miliarde €
Pe 10 octombrie 2007, la trei luni dupa ce a devenit presedinte al statului Israel, Shimon Peres producea o afirmatie naucitoare, la Hotelul Hilton din Tel-Aviv, in fata a sute de reprezentanti ai cercurilor diplomatice evreiesti: “Israel cumpara Manhattan, cumpara Ungaria, cumpara Romania, cumpara Polonia…” (vezi video).
La mai bine de doi ani putem constata ca Ungaria, Romania si Polonia sunt subjugate concernelor financiare israeliene, cele care au si produs criza financiara internationala.

In ceea ce priveste Romania, bancile sunt toate privatizate, cedate catre structuri conduse de oligarhia evreiasca, iar tara noastra are cea mai mare datorie catre FMI si Uniunea Europeana, ce se ridica la aproape 70 de miliarde de euro, dintre care numai 19,95 de miliarde se vor totaliza in urma ultimului acord stand-by. In sondajele de opinie, romanii se considera o natiune ce se afla in fata unei crize economice si politice fara iesire, cu o datorie ce ii va atinge pe durata a zeci de ani, majoritatea crezand ca ne-am intors in urma cu 20 de ani. O parte dintre intervievati declara ca pe vremea lui Ceausescu era mai bine decat in urmatorii ani ce vor veni, incepand cu 2010.
Sa mai mentionam ca Romania, Ungaria si Polonia au fost tari in care populatia de origine evreiasca era intr-un numar mare, iar in perioada comunista acestia au migrat masiv catre nou infiintatul stat Israel. Numai in perioada lui Ceausescu aproximativ 300.000 de evrei au parasit Romania, aproape 30.000 de familii fiind vandute contra a 30-40.000 de dolari fiecare, de catre regimul comunist.
Practic, prin Banca Mondiala si prin FMI se poate spune ca ceea ce afirma Peres la Hilton in urma cu doi ani s-a adeverit.
La Bucuresti se pregateste Guvernul Boc “IV”, cel care va continua politica de subjugare fata de puterile financiare mondiale. AIM a mai semnalat cum tot in guvernul Boc, la inceputul lui 2009 au fost contractate imprumuturile cu FMI, desi la acea vreme specialistii economici considerau ca Romaniei nu ii trebuie acest imprumut inrobitor. PNL a fost atunci singurul partid care a atras atentia ca imprumutul nu va fi altceva decat o forma mascata de vanzare a Romaniei.
Cu toate acestea, vanzarea Romaniei bucata cu bucata catre firmele conduse de afaceristii mondiali de origine evreiasca a inceput cu mult inainte, in 2007, Peres avand doar certitudinea ca declaratiile sale vor deveni realitate. Publicam in cele ce urmeaza o nota informativa intocmita in 2008 de cativa ofiteri din SRI care au fost dati afara pentru ca semnalasera amploarea pe care o luasera afacerile evreiesti in Romania. Acestia au transmis ulterior nota, sub forma unui “Armaghedon”, catre principalele publicatii romanesti. La acea vreme niciuna nu a redat textul, cu toate ca jurnalistii stiau ca afacerile sunt adevarate, unele semnaland, in limita posibilitatilor, ingineriile evreiesti in Romania. Conducerile trusturilor de presa, insa, cu radacini in zona evreiasca, au interzis materialul pe care-l redam in continuare. Multe dintre acele manevre si algoritme de implementare mai sunt valabile si azi. Lor li s-au adaugat altele, intre care – cea mai importanta – provocarea crizei economice mondiale si, implicit, cea romanesti, secondata de o criza politica:
Analiza datelor si informatiilor obtinute evidentiaza faptul ca, dupa 1990, pe teritoriul Romaniei au inceput sa actioneze, in mod evident, foarte multi afaceristi, in marea lor majoritate de etnie evreiasca, favorizati de sprijinul consistent primit din partea unor factori de decizie interni.
Personaje politice autohtone aflate in linia intai a deciziei economice si politice, incepand cu Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Zoe Petre, Adrian Nastase, Mircea Geoana, Mugur Isarescu, Adrian Severin, Viorel Hrebenciuc, s.a., au mizat pe lobby-ul evreiesc pentru a accede si a se mentine la Putere.
Pentru acest fapt au facut orice compromis posibil, mergand de la culpabilizarea si desfiintarea Serviciilor Secrete romanesti, pana la vanzarea economiei nationale. Pe acest fond, cadre specializate ale Serviciilor Secrete israeliene au penetrat puternic decizia romaneasca, reusind sa promoveze interesele evreiesti in detrimentul celor romanesti. “Dati-mi controlul asupra unei monede nationale si mi-e indiferent cine face legile!”, spunea pe la 1800 intemeietorul clanului Rothschild, Amschel Mayer Rothschild. Este cat se poate de adevarat, iar ce se petrece astazi cu moneda nationala a Romaniei demonstreaza acest fapt.
Dorinta evreilor de a pune mana pe finantele lumii se regaseste in ambitia de a conduce finantele fiecarei tari in parte, astfel incat sa se constituie intr-o oligarhie dominanta, intr-o aristocratie a banului. Este un fapt cunoscut ca Banca Federala a Statelor Unite ale Americii, care are rolul de banca de emisie a monedei nationale – dolarul american – este formata din banci evreiesti, precum Bancile Rothschild, din Londra si Paris. Respectiva banca, numita Federal Reserve System din S.U.A. (banca centrala privata a S.U.A.), este legata la aparitia ei de omnipotentul bancher evreu J. P. Morgan, care si-a pus la dispozitie in acest scop, in 1913, proprietatea particulara din statul Georgia. Clanul bancherilor Morgan este implicat in tutelarea organismelor mondialiste, precum Comisia Trilaterala si Council on Foreign Relations (S.U.A.), ca si The Round Table. Acesta completeaza sau suplineste, dupa caz, activitatea mondiala a clanurilor evreiesti Rothschild si Rockefeller.
In acest context trebuie privita si aducerea lui Mugur Isarescu in fruntea Bancii Nationale a Romaniei, care nu a fost deloc intamplatoare si, mai ales, nu s-a datorat vreunei pregatiri sau experiente profesionale de exceptie, caci pana la momentul respectiv acesta nu avusese nimic in comun cu sistemul bancar. Din 1990, el a fost aproape fara intrerupere guvernator al Bancii Nationale a Romaniei. Despre el s-a afirmat in mai multe randuri ca are legatura cu comenzile ocultei financiare internationale. Mugur Isarescu ar fi fost recrutat de catre Council on Foreign Relations (C.F.R.) in 1990, la New York. Recrutarea s-ar fi produs la Institutul pentru Studiul Economiei Mondiale din New York, pe cand Isarescu se afla la post. Conducerea C..F.R. (organizatie controlata de familiile bancherilor evrei Rockefeller si Rothschild, sustinuti de J.P. Morgan) a recrutat un numar semnificativ de specialisti, potentiali inlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectiva in tarile est-europene. Controlul din start al pietelor est-europene era un scop bine determinat, in functie de indicatiile specialistilor C.F.R. Pentru indeplinirea obiectivelor propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un intens razboi mediatic de dezinformare, in toate misiunile economice subliniindu-se greseala facuta de Romania prin plata datoriei externe si exemplificandu-se prin tari care aveau mari imprumuturi, dar un nivel de trai mai crescut si sugerandu-se ca o tara se poate dezvolta doar prin imprumuturi inrobitoare. De altfel, principala forma de control al unei tari este cea financiara – specialitatea C.F.R.
Potrivit surselor, Mugur Isarescu ar fi fost pregatit in vederea accederii la fotoliul de premier. De aceea, “solutia Mugur Isarescu” a fost inaintata ori de cate ori a fost situatia unei crize majore. Pasul cel mai important facut de Mugur Isarescu, in conformitate cu dispozitiile C.F.R., a fost devalorizarea masiva a monedei nationale, ca politica monetara, si o rata derizorie a tuturor creantelor Romaniei (ex.: Egipt, Irak), pas sustinut si de prim-ministrul impus de mass-media, de fapt de oculta financiara, Theodor Stolojan, rasplatit ulterior cu un post la Banca Mondiala. Pentru indepartarea eventualilor investitori necontrolati de C.F.R., in 1991 Th. Stolojan a nationalizat valuta aflata in banci, ceea ce a dus la un adevarat recul pentru investitiile straine scapate de sub controlul si manipularea ocultei de la New York. Un alt aspect demn de mentionat il constituie jocurile interbancare, “permise si incurajate” de Mugur Isarescu, derulate prin bancile aflate sub tutela C.F.R. (Chase Manhattan Ro, ING Barings, ABN AMRO), prin intermediul carora importante fonduri valutare au parasit Romania.
Desi B.N.R. are o Directie de Supraveghere si Control Valutar, nu a luat masuri pentru repatrierea valutei, care, obtinuta in urma tranzactiilor externe, nu a mai intrat in tara (cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile cu tutun, bumbac si din industria usoara). Faptul ca Isarescu ar fi fost recrutat de C.F.R. poate fi sustinut de argumentul ca niciodata, indiferent de forta politica ajunsa la Putere, el nu a putut fi schimbat, cu toate incidentele penale ale afacerilor familiei sale cu cetateanul Heinrich Schorsch, banuit a fi agent dublu, inclusiv F.M.I. si Banca Mondiala jucand cu “asul” Isarescu in maneca si amenintand cu sistarea oricarei creditari in cazul schimbarii acestuia.
Unul dintre cei doi evrei americani care monitorizeaza si dirijeaza Romania de la cel mai inalt nivel este Mark Meyer. Evreu american de origine romana, acesta este presedinte al firmei de avocatura (evreiasca) de pe Wall Street (New York), Herzfeld & Rubin. Aceasta a fost implicata in derularea a numeroase privatizari din Romania. Personajul a fost consilierul lui Ion Iliescu, dar si al lui Emil Constantinescu. Pe vremea acestuia din urma, usa palatului prezidential era permanent deschisa evreilor Tom Lantos si Alfred Moses. A fost sesizat, de asemenea, in compania lui Adrian Nastase, Mircea Geoana, Ilie Sarbu, Dan Nica, Serban Mihailescu si Viorel Hrebenciuc, fiind lobby-ist pentru mai toate regimurile de la Bucuresti si, totodata, consilier al presedintelui moldovean, Vladimir Voronin. Este un personaj care a intrat in cercurile Puterii, indiferent de culoarea acestora. Pana de curand, pe site-ul firmei era trecuta la loc de cinste Dana Barb, sora lui Adrian Nastase, considerata “o persoana deosebit de capabila la nivel de lobby intern”.
In 2005, cand presedintele Traian Basescu a efectuat prima sa vizita la Washington, Mark A. Meyer a fost invitatul special al sefului statului la o intalnire particulara. Aceasta a avut loc intr-o incapere a Ambasadei Romaniei, in timp ce romano-americanii erau invitati la o receptie. Rubin Meyer Doru & Trandafir – firma de avocatura constituita de Meyer in Romania – este cea care a obtinut pentru Dominic de Habsburg si familia acestuia retrocedarea Castelului Bran. Mark Meyer este si presedintele Camerei de Comert Romano-Americane din New York, in fapt o agentie sub acoperire a C.I.A. pentru promovarea intereselor evreilor americani si interfata a afacerilor S.U.A. in Romania. Organizatia a fost creata la Bucuresti in 1993, chiar cu sprijinul lui Ion Iliescu, alaturi de Meyer avandu-l la conducere pe evreul Elias Wexler, originar tot din Romania, acelasi care detine postul de televiziune din New York, Romanian Voice, si care, platit tot de romani, retransmite programe ale Televiziunii Romane, beneficiind de un contract extrem de benefic semnat cu TVR-ul inca din al doilea mandat de presedinte al lui Ion Iliescu. Postul de televiziune a fost subiectul unui mare scandal de presa, dupa ce a reusit sa obtina finantarea de la Bucuresti pentru retransmiterea programelor TVR International pe continentul nord-american.
Mark Meyer este si vicepresedinte al Congresului Romanilor Americani (CORA). Meyer este, alaturi de alti evrei, si in spatele afacerii cunoscute ca “Invest Romania Forum”. Desi principal initiator al actiunii, prin firma Hertzfeld & Rubin, este Meyer, pentru publicul romanesc initiativa apartine unui grup mai larg, chipurile chiar autoritatilor romane, in cautare de investitori americani. Forumul, organizat in 1997 in S.U..A., sub genericul “Economia romaneasca: Afaceri de ocazie pentru Oamenii de Afaceri Americani” (Romanian Economy: Emerging Deals for American Business People), trimisese invitatii companiilor americane evreiesti, si nu numai, sa profite din plin de ocazia de a cumpara ieftin intreprinderile romanesti. Organizatorii secreti (Herzfield & Rubin, adica Mark Meyer, si USAID Midinvest Bussines Center, adica C.I.A.), al caror plan de preluare a economiei romanesti necesita fonduri, pentru a fi convingatori, s-au gandit sa expuna, ca garanti, responsabilii economici din Romania, asa ca au fost plimbati de la Bucuresti la Chicago reprezentanti ai Guvernului roman, presedinti si directori executivi ai celor mai influente banci si fonduri mutuale din Romania, directori din toata economia romaneasca.
Mesajul transmis a fost urmatorul: economia Romaniei este de vanzare, puteti sa va exercitati dreptul in consecinta, putem aranja privatizarile. Cel mai convingator s-a straduit sa fie Mircea Geoana, ambasador al Romaniei in S.U.A. la acea data. Geoana a facut parte dintre studentii privilegiati de inaltii ofiteri ai fostei Securitati. Astfel, generalul Pacepa, pe vremea cand era sef adjunct al spionajului romanesc (D.I.E.), a avizat favorabil numele lui Mircea Geoana, fiu al generalului Geoana, pentru a pleca la studii in S.U.A. in randurile “ambasadorilor prieteniei” romano-americane. Dupa ce a dezertat, Pacepa a trecut in solda C.I.A., iar dupa 1990 a reluat legaturile cu mai tanarul Mircea Geoana. Desfasurat la Hotelul Hilton &Towers din Chicago, in perioada 29.09 – 3.10.1997, “Forumul” scotea, practic, economia Romaniei la mezat in fata unor mari banci americane evreiesti: Chase Manhattan Bank, Smith Barney Europe, First Chicago Bank, Mercantile Stock Exchange, Global Securities USA Inc, Executives Club of Chicago, banci care se afla in spatele firmelor “investitoare”.
In perioada 30.03 – 3.04.1998, in S.U.A., actiunea (“Forumul”) s-a repetat spre a fi oferite afaceri in Romania la “peste 200 de mari companii americane” in domeniul bancar si in cel al pietei de capital, industrie usoara, agricultura si industrie alimentara, industrie constructoare de masini, metalurgica, chimica si petrochimica, materiale de constructii, electronica, telecomunicatii, infrastructura etc.. De aceasta data, organizatorul anuntat era chiar de la varful finantelor americane evreiesti, Amroinvest Inc (baronii finantelor mondiale, familia evreilor Rothschild), dar in “comitetul de initiativa” mai gasim, la calibru apropiat, si Citibank, reprezentata de presedinte si vicepresedinte, evreii David Garner si Janet Heckman, dar si pe Dana Barb, sora lui Adrian Nastase, ca manager general pentru Romania al firmei Herzfeld & Rubin, deci Mark Meyer.
Un alt evreu celebru pentru afacerile pe care le deruleaza in Romania, cu largul concurs al autoritatilor, este Alexandru Bittner. “Omul de afaceri”, agent israelian cu penetrare la toate nivelurile institutiilor esentiale ale Statului Roman, a fost semnalat inca de la inceputul anilor ‘90 cu o stransa legatura in familia Adrian Nastase. Aceasta prietenie s-a materializat intr-o serie de afaceri derulate de catre acesta din urma si intermediate de Dana Nastase si de Sorin Tesu, omul de incredere al familiei Nastase. Ocupatia, la vedere, in Romania a lui Bittner este aceea de director al Hotelului Minerva din Bucuresti, detinut de firma israeliana E.W.T.R. (agentie de turism international). La parterul hotelului se afla un renumit restaurant chinezesc, aceasta fiind specialitatea sotiei afaceristului evreu, chinezoiaca de cetatenie americana, Sherr Bittner.
Pe aceeasi lista se afla Ronald Lauder, magnat evreu american, mostenitorul unei averi cladite pe “parfumuri” (celebrele parfumuri EstĂ©e Lauder), fost ambasador al SUA in Austria, presedinte al Consiliului Organizatiilor Evreiesti Americane, al “Comitetului Public International” al Organizatiei Mondiale a Restitutiei Evreiesti si trezorier al Congresului Mondial Evreiesc. Sustinut in “investitiile” din Romania de senatorul evreu american Tom Lantos, care i-a facut lobby pe langa cele mai inalte autoritati romane, Lauder detine, indirect, trustul Media Pro, respectiv posturile de televiziune ProTV si Acasa din Romania, postul de radio ProFM si cateva ziare. Ambitia sa este ca prin postul ProTV, transformat intr-o rafinata “masina de propaganda”, sa controleze si sa directioneze opinia publica romaneasca potrivit liniei sionisto-americane. Trustul de presa Media Pro a acumulat de-a lungul anilor datorii imense fata de bugetul Statului Roman (peste 45 milioane de dolari), toti guvernantii romani tratand cu maxima obedienta actionariatul evreu al firmei.
Numirea si mentinerea lui Adrian Sarbu in fruntea afacerii din Romania nu au fost intamplatoare: casatoria sa cu ex-modelul Janine a fost nasita de Mircea Geoana, iar cumnatul acestuia din urma, Ionut Costea, a functionat ca secretar de Stat la Ministerului de Finante in intervalul 1997-2000. Inclinatia evreilor pentru posturi de televiziune romanesti este dovedita si de cazurile posturilor (fost) Tele 7 ABC (al evreului Fredy Robinson), PrimaTV (al evreilor Alex Bittner si Dan Fischer) sau B1 (unde co-actionar este evreul Elan Schwartzenberg).
Despre televiziunea B1, publicul crede ca ea apartine integral fratilor magnati Paunescu. Exista insa sustineri despre apartenenta lui George Paunescu la B’nai Brith. Concret, el a fost cooptat drept informator oficial al Anti Defamation League din Romania, dar Anti Defamation League este un Serviciu secret sionist, in slujba B’nai Brith. Si alte televiziuni romanesti sunt penetrate de agenti mondialisti sau sionisti, in general evrei, inclusiv postul national oficial de televiziune.
Mark Rich este un nume care aproape nu mai are nevoie de prezentare. Magnat evreu cu cetatenie americana si israeliana, escroc si evazionist de talie mondiala, face parte din cartelul ocult Rothschild-Soros si este colaborator apropiat al servicului israelian de spionaj, Mossad. El s-a aflat in spatele firmei “canadiene” Gold Corporation, companie cu 80% actionariat pestrit, pe care il controleaza insa Rich si care a preluat unul dintre cele mai mari zacaminte de aur si argint din lume, cel de la Rosia Montana, in Transilvania (cel mai mare din Europa: peste 800 de tone de aur pur si peste 2.000 de tone de argint pur). Ca urmare, zacamantul de la Rosia Montana urmeaza a fi epuizat de catre Glod Corporation Ltd in numai 15 ani, Statului Roman revenindu-i din aceasta exploatare doar 2%.
Creierul afacerilor lui Mark Rich in Romania este considerat a fi Stephan Lowy, evreu polonez nascut la Lemberg, in Galitia, membru al mafiei evreiesti canadiano-americane, Koscher, avand vechi legaturi cu Romania. Stabilit din 1970 in Elvetia, dupa scandalul fraudarii bursei canadiene, s-a unit in anii ‘90 cu Mark Rich. Din anii ‘70 demareaza afaceri petroliere prin firma sa Atlas Oil Comp. Ltd., cu sediul la Londra, incalcand embargoul international asupra Israelului si alimentandu-l cu petrol. Dinspre partea romana, Lowy a reusit sa-si asigure si complicitatea naiva a fratelui lui Nicolae Ceausescu, Marin Ceausescu, care locuia in Austria si era seful misiunii comerciale romanesti la Viena, dar adevaratul manuitor de la Bucuresti era tot un evreu, Hugo Weinstein, alias Rebstein, poreclit Bebe, fost colonel de Securitate, care conducea intreprinderea de comert exterior Chimica, si care, la randul ei, avea o sucursala in cunoscuta intreprindere romaneasca a Securitatii, I.C.E. Dunarea.
Acest Hugo Weinstein aparea in multe pozitii-cheie, ca reprezentant al Romaniei: reprezentant al Camerei de Comert din Romania socialista (mai precis, al Oficiului de reprezentare si comisioane al Camerei, celebrul Oficiu Argus), sau reprezentant al Uzinexportimport, ce detinea monopolul exportului si importului Romaniei in domeniul constructiilor de masini. Este celebru raspunsul fostului avocat al Ambasadei Austriei la Bucuresti, C. Visinescu, audiat ca martor, la Viena, in mai 1990, in procesul penal privind afacerea “Lucona”. Intrebat de presedintele instantei daca, dupa parerea lui, Weinstein este roman, Visinescu a dat un raspuns care a uimit instanta: “Este greu de spus. El este evreu.”
Yoav Stern, israelian, face parte si el din grupul oamenilor din Romania ai magnatului evreu Mark Rich, preocupat de petrolul romanesc. A fost arestat in anul 2002 pentru acte grave de coruptie, evaziune fiscala si eliberat la presiuni uriase din partea Ambasadei SUA la Bucuresti, dar si a lui Viorel Hrebenciuc. Un alt personaj este Motti Zisser, care controleaza, alaturi de firma Control Centers, consortiul Europa – Israel Group, companie israeliana importanta la proprietatea careia participa din anul 2002 si banca Leumi Le – Tel Aviv (cu 10%), implicata in privatizarile din Romania. Europa-Israel Group controleaza firma Elbit Medical Imaging. Odata cu preluarea firmei Elbit Medical Imaging acum cativa ani, Motti Zisser a preluat si subsidiara acesteia, firma israeliana Elscint, careia i-a oprit activitatea, vanzandu-i toate bunurile si mijloacele de productie (mai putin sectia ce avea comenzi ferme contractual cu General Electric) si a orientat fondurile acesteia catre preluarea ieftina de hoteluri in Europa rasariteana (si frauduloasa, precum Hotelul Bucuresti), pe care sa le renoveze, pentru a le spori valoarea.
Totodata, ridica mall-uri, cum este cel de la Timisoara, unde a preluat ieftin terenul necesar de la o firma de stat romaneasca, dupa care a revandut foarte scump o parte din suprafata chiar Primariei orasului. Eli Papouchado, cetatean israelian, este partener de afaceri traditional, in Israel, al lui Motti Zisser si detine proprietati hoteliere operate de lantul hotelier Park Platza. In 1998, a dorit sa preia privatizarea Hotelului Bucuresti (din Bucuresti). In Capitala, la un moment dat, Papouchado construia doua “mari centre comerciale”, finantat de Banca Internationala a Religiilor, fiind si director al unei sucursale a Leumi Le Bank. Tonya Halpern, nascuta la 29.06.1948, in Bucuresti, in prezent cetateana israeliana, cu domiciliul in Tel Aviv, este unic distribuitor in Romania al produselor Kodak, prin firma sa M.TIL.ROM, cu sediul la SITRACO CENTER, Piata Unirii, administrata de partenerul ei in afaceri, israelianul Eliahu Rasin, cu care mai detine Hotelurile Opera si Central din Bucuresti. O leaga o foarte mare prietenie de Alex Bittner, pe care al considera ca pe un adevarat “frate”.
Tonya Halpern rezideaza in Romania cu multi ani inainte de 1989, locuind la apartamentele Hotelului Bucuresti (pentru privatizarea caruia s-a si implicat direct, alaturi de Alex Bittner), iar sotul sau, Moshe, specialist in tehnica aviatica, este apropiat de firma israeliana Elbit System Ltd.. Numele complet al firmei evreo-americane pe care o reprezinta in Romania este Eastman Kodak, firma care, alaturi de Standard Oil, Xerox, U.S. Steel, IBM si mai multe banci evreiesti americane, sustine si activeaza pentru organizatia mondialista Council on Foreing Relations (C.F.R.). Eliahu Rasin, nascut la 24.10.1947 la Tel Aviv, in Israel (potrivit datelor din pasaportul sau, fiind inregistrat la Registrul Comertului din Romania ca om de afaceri), domiciliat in prezent in localitatea Rishon Le-Zion din Israel, a dezvoltat in Romania o afacere piramidala, a carei baza o reprezinta o cutie postala cipriota, respectiv off-shore-ul Monilen Enterprises Ltd, infiintat in august 1997, cu care controleaza mai multe firme din Romania: Hotelurile Opera si Central din Bucuresti, firma Sitraco, firma Nil Conimpex SRL, EuroConstruct & Development SRL si Rom Integrated Computers Technologies SRL. Detine totodata Hotelul Sinaia din Sinaia, pe care l-a incredintat spre administrare lui Marian Schwartz, ofiter in rezerva din Serviciile Speciale israeliene, nascut la 3 iulie 1954 in Bucuresti.
Tatal acestui Rasin a fondat impreuna cu Bernard Shraer (asociati initiali) renumita banca Leumi Le din Tel Aviv. La banca Leumi Le, sucursala din Londra, in contul firmei lui Rasin, MONILEN ENTREPRISES LTD, a fost varsata suma de 2,92 milioane de dolari americani, comision pentru privatizarea Hotelului Bucuresti. Ca presedinte la Sitraco Center si la Sitraco Gemenii (este vorba de mai multe blocuri moderne, pe care a pus mana in centrul Capitalei, mai ales in zona Unirea, si pe care le-a transformat in “Business Center”), Eliahu Rasin a avut drept clienti firme si institutii precum Ardaf, Iberna, Pepsi Cola International, Gelsor, Elite Romania, Sharrom-Sharp, El Al, Delta, Ambasada Israelului, Ambasada Norvegiei, Metropol S.A., Kodak, U.S.A.I.D. (agentie a S.U.A. subordonata C.I.A.).
Bernard Shraer, evreu de origine maghiara, fondator al bancii israeliene Leumi Le – Tel Aviv, dupa 1989 a inceput sa isi dezvolte afacerile preponderent in Ungaria, indeosebi prin compania Danubius Hotels ind Spa Co., cu sediul in Budapesta, lant hotelier intrat repede in topul revistei de specialitate “Hotels”. In 1995 detinea 9 hoteluri, in 1996 – 23 (din care 3 pe Insula Margareta), iar in prezent poseda peste 50 de hoteluri. Pentru a-si extinde afacerile in Romania, interesat indeosebi de statiunile din Transilvania, a apelat si la consultanta lui Rudos Ernö (fost ambasador ungar la Bucuresti, cadru de informatii dovedit).. In cazul privatizarii ilegale a Statiunii Sovata, a reiesit ca in spatele SRL-ului din Ramnicu Valcea, cu care a licitat, se afla firma sa din Ungaria. In aceeasi situatie se afla si alte statiuni din Transilvania. Cand in 1999-2000 a dorit sa preia Hotelul Bucuresti, a invitat la Budapesta si a cazat o delegatie sindicala din turismul romanesc, ca si pe unii directori. Din documentele existente la F.P.S. rezulta ca Radu Sarbu in persoana i-a cerut castigatorului legal al licitatiei sa cedeze contractul catre Danubius Hotels, unde era implicat si Dan Fischer.
Acest Shraer, ca si Rudos Ernö, nu este strain de incercarea de preluare a Bancii Comerciale Romane de catre Banca Ungariei. Privatizarea B.C.R. fusese insa impusa Romaniei de catre Banca Mondiala pentru anul 2003. Rudos Ernö, cetatean cu dubla cetatenie, maghiara si britanica, fost ambasador al Ungariei, face afaceri preponderent in Romania. Surse din sistemele de informatii apreciaza ca originea sa reala este evreiasca. Inainte de a fi acreditat ambasador la Bucuresti, se apreciaza ca a lucrat pentru spionajul maghiar cat timp a fost student in Romania. Detine o resedinta la Londra, iar numele a iesit la suprafata in public de abia in anul 2002, cand fiul sau a fost arestat la Constanta pentru detinere si consum de droguri, impreuna cu cativa tineri romani. Una dintre aceste mari afaceri a fost cea cu Bell Helicopters – S.U.A., in tandem cu Elbit System -Israel, care, daca s-ar fi materializat, ar fi adus evreilor miliarde de dolari de la bugetul Romaniei. Afacerea nu s-a putut realiza din cauza opozitiei ministrului de Finante liberal de la acea data, Daniel Daianu. Mandler intervine si PNL ii retrage sprijinul politic ministrului Daianu, fortand inlocuirea sa cu alt candidat liberal, in data de 23.09.1998. In aceeasi zi, la stirile de la postul Antena 1, senatorul PNTCD Serban Sandulescu a declarat ca stia “de marti despre aceasta destituire, deoarece contractul cu Bell trebuie semnat si Decebal Traian Remes, noul ministru de finante, va semna acest contract”.
Fredy Robinson este evreu originar din Bacau, unde s-a nascut, in 1946.. A emigrat in Israel, transformandu-se in om de afaceri si beneficiind de comenzi din partea statului (prin bunavointa lui Ariel Sharon), fapt ce l-a ajutat sa se imbogateasca. Datorita inclusiv succesului sau in afacerile din Romania, in Israel a fost declarat Omul anului 2001″. Ofiter israelian in retragere,din cadrul fortelor speciale, este proprietar al trustului financiar Milomor Rezida, care sta in spatele afacerilor sale. A fost desemnat reprezentant al Statului Roman (al F.P.S.) in Israel pentru privatizarea intreprinderilor romanesti in favoarea capitalistilor evrei. Proprietar al Eurom Bank (fosta Banca Dacia Felix) si al mai multor cazinouri, printre care Cazinoul Vernescu si Cazinoul din Constanta (are deschis un cazinou si la Chisinau), a detinut si postul de televiziune Tele 7 ABC. In lucrarea “Francmasoneria si clasa politica” se afirma ca cedarea sediului Uniunii Scriitorilor din Romania, Casa Vernescu, catre afaceristi straini a intervenit dupa vizita in S.U.A. a lui Laurentiu Ulici (presedinte al Uniunii la vremea respectiva), la 19 octombrie 1993, cu prilejul sesiunii Supremului Consiliu, grad 33, de la Templul de Rit Scotian al Districtului Columbia, “cand avea sa se reconsacre Supremul Consiliu Masonic din Romania. Oricum, dupa aceasta data, in Bucuresti cazinourile au aparut ca ciupercile dupa ploaie…”.
Cele 8 cazionuri importante din Bucuresti au proprietari israelieni si sunt suspectate de spalare de bani. Asa cum se cunoaste, politia israeliana a fost sesizata si a demarat ancheta penala privind obtinerea de fonduri electorale frauduloase de catre Ariel Sharon, in cuantum de 1,5 milioane de dolari, concomitent cu operatiuni de spalare de bani. Principalii anchetati au fost cei doi fii ai acestuia, Omri si Ghilad Sharon. Mama acestora (Lili) era evreica originara din Romania, de la Brasov. Ghilad Sharon este, totodata, un cunoscut om de afaceri.
Exista mai multe informatii, unele publicate si in presa, din care rezulta ca activitatile desfasurate in Romania ii aduc venituri considerabile, existand indicii serioase ca unele dintre fondurile ilicite folosite la scrutinul din 1999, precum si in campania de la inceputul anului 2002 a partidului Likud, provin din Romania. Afacerile din tara noastra ale fiului premierului Sharon s-au invartit in anturajul lui Fredy Robinson, fiind asociat cu unii dintre coactionarii fostei Banci Dacia Felix (EuromBank), precum Avital Benesch (presedinte al bancii), Fredy Robinson (proprietar principal al bancii) si Liviu Mandler (fost presedinte al bancii, asociat). Sorin Beraru, pe numele sau adevarat Shmuel Bergovici, s-a consacrat public in Romania prin mega-ecscrocheria CICO S.A.. Israelianul Sorin Beraru este unul dintre cei mai mari infractori evrei care au “operat” in tara noastra. Inculpat in mai multe dosare penale, in anul 2002 Beraru a incercat mituirea procurorilor romani cu suma de 600.000 de dolari. Acestia au organizat un flagrant, in urma caruia a fost arestat emisarul sau israelian. La interogatoriu, acesta a declarat ca o parte din bani trebuiau sa ajunga la Adrian Nastase, primul-ministru de la acea data.
Dat in urmarire generala internationala, Beraru rezideaza in Israel, stat care nu face nici un efort pentru a-i identifica “ascunzatoarea” si a-l extrada in Romania. Mai mult, la vizita oficiala din 2001 in Israel a primului-ministru Adrian Nastase, la intalnirea oficiala cu oamenii de afaceri israelieni organizata de gazde, a fost prezent si inculpatul Beraru, pentru a-l certa pe premierul roman ca procurorii din Romania ii tulbura “ghesefturile”. Moshe Pesach, de asemenea cetatean israelian, este partenerul de afaceri in Romania al lui Sorin Beraru.
Shimon Nahor este evreu originar din Galati, in momentul emigrarii in Israel purtand numele de Herscovici. Este cunoscut de catre Serviciile Speciale romane ca traficant israelian de arme, ce a actionat pe teritoriul Romaniei cu incepere din 1992 pana in 2001. La un moment dat, a fost viceamiral al armatei israeliene. Afacerile sale ilegale l-au adus in atentia Procuraturii romanesti, fiind arestat si inculpat in cadrul unui proces penal. Mituind judecatorii, avocata evreica a lui Nahor, Lidia Peter, a obtinut eliberarea acestuia (“judecarea in stare de libertate”). Shimon Nahor, odata eliberat, a incalcat interdictia de a parasi Romania, fugind peste granita, ascuns intr-un covor facut sul. Avocata Lidia Peter a fost arestata in Bulgaria si extradata in Romania.
Sammy Ofer, cetatean israelian si britanic, evreu de origine romana, este reprezentant al familiei magnatilor israelieni Ofer, cunoscuti drept fratii Ofer (David, Sami si Iuli). Tatal fratilor Ofer a fost evreu originar din Romania, emigrand din orasul Constanta, unde avea numele de Josef Herscovici (acelasi nume de familie cu Shimon Nahor, Herscovici din Galati). Averea fratilor Ofer se ridica la 1,5 miliarde de dolari, plasata in afaceri. Dintre cei trei frati, David a fost seful unui Serviciu Secret israelian, Iuli a avut inclinatie spre functiile publice, detinand mult timp, desi israelian, si functia de consul al Romaniei la Tel Aviv, iar Sammy, un personaj retras, de culise, s-a concentrat asupra afacerilor. El locuieste cu precadere la Londra, fie la resedinta sa, fie pe un yaht de lux. Fratii Ofer detin impreuna o banca israeliana de rangul doi, Bank Mizrahi.
Afacerile din Romania au fost demarate in ultimii ani de catre octogenarul Sammy Ofer, iar in prezent sunt conduse de fiul sau, Eyal Ofer. Familia Ofer este co-proprietara, alaturi de familiile (evreiesti) Pritzker din S..U.A. si Wilhelmsen din Norvegia, a uneia dintre cele mai bine cotate agentii de turism din lume, Royal Caribbean Cruises Ltd. (active de 2,2 miliarde de dolari, venituri inuale de 1,2 miliarde de dolari), ce ofera croaziere in toata lumea cu peste 50 de itinerarii si peste 140 de destinatii in Caraibe, Bermude, Bahamas, Mexic, Panama, Alaska, Hawai etc., etc.. Flota are 14 nave moderne de agrement, cu o capacitate de peste 24.000 de calatori. Cea mai importanta afacere: familia Ofer detine compania Zodiac Maritime Agendes, companie de transport naval comercial, cu vase de pana la 164.800 tdw. Aceasta companie administreaza si vasele altor firme evreiesti, precum flota Rosemont, Trans Union Corp. sau cele 10 vase ale O&P Holding Ltd.. Navele sunt operate prin contracte de la cateva zile pana la cativa ani.
In prezent, familia Ofer detine numeroase proprietati in Romania, care nu pot fi insa identificate cu usurinta, deoarece foloseste in preluarea intreprinderilor romanesti firme off-shore cu actionariat secret, create in paradisuri financiare, precum Cipru. Se banuieste prezenta sa masiva, desi invizibila, in proprietatile din orasul Constanta (mai ales in Port), unde presa nu poate scrie decat ceea ce vrea el. La conducerea Magazinului Tomis din Constanta (proprietatea sa) a numit-o pe Daiana Voicu, fiica unui magistrat Marin Voicu. Eyal Ofer, impreuna cu Jay Pritzker, l-a mandatat in 1997 pe evreul Phillip Bloom sa le procure Hotelul Bucuresti. Afacerea a esuat intr-un scandal privind manipularea privatizarii. De multe ori, datorita pozitiei sale, Eyal Ofer este mandatat de oficialitati sa reprezinte Romania in fata forurilor internationale, astfel incat el cunoaste politica de culise a guvernului roman mai bine decat Serviciile Secrete romanesti.
Dan Fischer, de cetatenie romana si israeliana, s-a numit si Francu, nume sub care a fost cunoscut ca sportiv al clubului Ministerului de Interne, Dinamo (echipa de polo). S-a facut remarcat prin implicarea sa in recuperarea creantelor Romaniei de la diverse state. Rolul lui Fischer se rezuma la a intermedia vanzarea acestor creante, pentru numai 40% din valoarea reala, catre una din Bancile Rotschild si la a-si incasa comisionul. Totodata, Fischer a intermediat obtinerea de credite, pentru Romania, de la alta banca evreiasca americana, Credit Swiss First Boston, fiind apropiat in afaceri de fostul secretar de Stat de la Ministerul Finantelor, Ionut Costea, cumnatul lui Mircea Geoana. Legat de relatiile sale cu serviciul de spionaj romanesc, sunt semnificative acuzele aduse, in octombrie 2000, de fostul sef al Serviciului Roman de Informatii, Radu Timofte. Concret, fostul sef al Serviciului de Informatii Externe, Catalin Harnagea, ar fi cerut de la ofiterii din subordine dosarele a 19 personalitati politice, pentru a le discredita sau santaja. In acest context, atunci cand “un om de afaceri nu cotizeaza la Fischer sau la AVAB, i se face imediat dosar penal”, sustinea Radu Timofte, aratand si ca Harnagea se folosea de ofiterii acestui Serviciu in interes personal, pentru a raspunde anumitor comenzi politice, lucru valabil si astazi la Traian Basescu. Conform relatarilor lui Timofte, folosindu-se acest procedeu, Romania a recuperat 40 de milioane de dolari din Kuweit, insa banii nu au ajuns nici la bugetul de stat, nici la S.I.E., ci au luat cai numai de Harnagea stiute.
Nota redactiei – Raportul fostilor ofiteri ai SRI este mult mai amplu, cuprizand ample analize asupra privatizarilor la varf, toate conducand catre firme evreiesti, ca si lucrari date de statul roman altor firme din acelasi circuit, cum ar fi Bechtel. Am redat doar o parte a acestei analize, ne-am oprit mai mult asupra societatilor care au fost penetrate de cetateni israelieni, multi dintre acestia avand si dosare penale la Parchetul general, dar care au fost musamalizate de Puterile care s-au succedat in Romania…

sursa: stiiceva.net

Cine conduce, de fapt, lumea ?

Autor: Thom Burnett
Editura: Rao
An aparitie: 2010
Numar de pagini: 352
ISBN: 9789735401641
Pret: 24.99RON

Un scriitor român scrie, sub pretextul de a o cunoaște pe femeia numită în titlu, o poveste care s-ar fi întâmplat prin Buenos Aires-ul anului 1975 între o profesoară de fizică de origine română şi nimeni altul decât scriitorul argentinian Ernesto Sábato, cel care mi-a consumat cândva tot suflul atunci când i-am citit cele trei romane în timpul liceului. Ca şi-n propriul său roman, Abaddon exterminatorul, Ernesto Sábato apare ca personaj luând parte la o poveste încurcată şi nicidecum lipsită de esenţă.

Despre Constantin Severin nu cunoşteam nimic înainte să pun mâna pe carte şi nici acum nu cred că ştiu prea multe. Cartea de faţă, plăcută ca lectură, nu reuşeşte totuşi să convingă pe deplin asupra tuturor firelor pe care le ţese. Povestea de iubire, firul central al romanului, se construieşte pe mesajele trimise prin fax între Sábato (alintat Esto) şi Maria Rustin, cea care pe alocuri trece într-un registru narativ şi relatează povestea din punctul ei de vedere. Tocmai pentru că-i atât de înţesat de o posibilă realitate, romanul ajunge cumva să te bulverseze. Pur şi simplu nu ştii dacă ceea ce citeşti s-a întâmplat sau nu cu adevărat, nu ştii dacă să crezi ceea ce citeşti, iar când ajungi mai pe la sfârşit aproape că înţelegi şi de ce se întâmplă asta. Un motiv sábatian, acela al organizaţiilor secrete care vor să conducă lumea, te loveşte în forţă, trece de fundalul poveştii de iubire, şi fură întreaga atenţie a sfârşitului de roman. E un artificiu bun dar nu cred că şi suficient încât să închidă scriitura bine, mulţumitor. Povestea de dragoste, credibilă şi bine redată, poate să facă deliciul celor care caută aşa ceva, întrucât nu prea-i lipseşte nimic. Un Tunelul la scară mai mare şi parcă nimic altceva. După ce-ai trecut de mijlocul cărţii ţi-ai dori să se termine mai repede, chiar dacă în esenţă nu e plictisitoare. Pare doar că se lungeşte prea mult şi că de la un timp mesajele pe care şi le trimit cei doi par că încep să se repete.

Îi aduc însă un merit considerabil atât romanului cât şi autorului: impregnarea în text a multor elemente de cultură, a unor nume mari mai mult sau mai puţin cunoscute. Borges, aşa cum era de aşteptat, apare şi el destul de des. Mai mult, cu ocazia asta am ascultat pentru prima data tangourile lui Astor Piazzolla (de nota 10) şi l-am descoperit şi pe Xul Solar, un pictor argentian fenomental. Pe Victor Brauner îl cunoscusem prin intermediul lui Sábato, de pe vremea când am citit Abbadon-ul.

Nu-i o carte rea, primeşte un plus pentru lectura uşoară şi pentru subiect. Nu m-a convins însă prin ceea ce ţine de teoria conspiraţiei, şi nu e vorba de subiect ci de scriitura prin care s-a încercat asta. Până la urmă a fost totuşi o lectură interesantă şi care mi-a adus ceva nou. A meritat.

Recenzie realizata de Liviu Tanase

Iubita lui Esto

Autor(i): Constantin SEVERIN

Editura: Curtea Veche

An Aparitie: 2010Pret: 22.00RON

O carte care mi-a satisfăcut nevoia de a vedea cât de fragilă e societatea şi cum totul se poate duce pe apa sâmbetei, foarte uşor.
Sincer, dintre toate calamităţile despre care am citit sau pe care le-am văzut în filme, orbirea lui Saramago e una dintre cele mai originale.

Epidemia care le fură oamenilor ochii are loc fără nici un avertisment, se întâmplă brusc şi nu ocoleşte pe nimeni (apearent): prima oară tipului care stă la semafor, apoi soţiei lui, apoi celui care a petrecut mai mult de un minut cu ei, etc.
Statul, cum e tot timpul pregătit (în sens că nici vorbă) începe să-i pună pe primii orbi într-un spital de nebuni abandonat, unde decadenţa şi degradarea oamenilor ajunge la nivele colosale.
Ochii cititorului, pentru ce avea să urmeze, sunt reprezentaţi de soţia unui oftalmolog orb (ce ironic, nu?), ea e singura pe care, fără motiv, orbirea a ocolit-o.
Societatea se prăbuşeşte, bineînţeles, nu mai există curent electric, nu se mai produce mâncare, să nu mai vorbim de sistemul de salubrizare; astfel oamenii se întorc în epoca de piatră fără nici o şansă de a se reîntoarce la preţioasa lor societate.

Povestea ne poartă cu femeia văzătoare, soţul ei şi încă cinci personaje; asocierea dintre ei întâmplându-se dintr-o nevoie de supravieţuire şi autoconservare asemeni lupilor…
Haita celor 7 rămâne într-o stare (oarecum) civilizată, poate din cauza faptului că toţi ştiau că sunt 2 ochi care încă îi mai văd, dar restul populaţie ajunge într-o stare extrem de depravată.
Începând de la excreţia care nu se mai face în modurile obişnuite şi terminând cu satisfacerea nevoilor sexuale în cel mai barbar mod posibil, atmosfera animalică va bântui întreaga poveste a orbilor… lucru pentru care cartea ajunge printre preferatele mele.

Şi până la urmă de ce ne-a orbit Saramago?
Poate pentru că eram orbi deja, prin refuzul nostru de a ne recunoaşte adevărata natură. Ne-am făcut o societate care se bazează pe anumite principii, dar povestea orbilor mi-a demonstrat cât de fragilă este toată creaţia noastră; în condiţiile optime ar pica totul ca un joc de domino.

Recenzie realizata de Razvan

Eseu despre orbire

AUTOR: Jose Saramago
ANUL APARITIEI: 2005
NUMAR PAGINI: 344
FORMAT: 106×180 – paperback
ISBN: 973-681-723-7
PRET: 22.25

Imi este din ce in ce mai greu sa pun nume personajelor, traim intr-o epoca in care suntem tot mai mult un numar si tot mai putin un nume. Societatea de azi nu vrea sa stie cum ma numesc, ci ce numere am: numarul cartii de credit, cel al codului pentru a extrage banii dintr-un bancomat, numarul permisului de conducere, al documentului de identitate…Timp de secole, numele a constituit identitatea. Acum, insa, identitatea se dizolva incetul cu incetul. (Jose Saramago)

Ca de obicei, o poveste plasata intr-un spatiu neidentificat, intr-un timp nedeterminat clar si cu personaje nenumite, cu o singura exceptie: Jose, functionar al Arhivei Generale, institutie care detine toate numele si datele de nastere, casatorie, divort si deces ale celor vii si celor morti. Registratorul Jose, care locuieste singur intr-o anexa a Arhivei, isi dedica singuratatea colectionarii de informatii despre persoane celebre, copiind, in secret, date existente in Arhiva despre viata acestor persoane. Activitatea sa in cadrul Arhivei, monotona si supusa unor reguli cat se poate de stricte, ii imprima lui Jose o atitudine de robotel, care indeplineste zilnic aceleasi sarcini, urmeaza acelasi program, fara abatere, totul parand liniar, fara nici un fel de zig zag.

Succesiunea previzibila a actiunilor zilnice ale registratorului Jose se schimba in momentul in care ia, pentru copiere, din greseala, impreuna cu fisele unor celebritati, o fisa a unei femei necunoscute. Neavand alta explicatie decat hazardul, care devine, de fapt, motivatia intregului demers, Jose decide sa o caute pe femeia necunoscuta. Porneste in cautarea ei de la fisa copiata din Arhiva, care contine doar informatii cu privire la nastere, o casatorie si un divort.

Nu intentionez sa povestesc romanul…sunt multe suprize pe parcursul lui, care isi pierd farmecul odata povestite.
Devine evident faptul ca nu atat gasirea si cunoasterea femeii necunoscute reprezinta provocarea, cat insasi cautarea, pentru ca Jose evita orice drumuri scurte si directe spre rezultat, cautand, in mod constant, indiciile si caile mai ocolite si mai complicate. Aceste cai sunt un scop in sine si ramificatiile pe care ele le genereaza, ipostazele in care se gaseste Jose prin abordarea cautarii in maniera proprie, reprezinta, pe de-o parte, o calatorie spre sine, in care se elibereaza de false constrangeri, interioare (angoasele sale legate de inaltime, intuneric, dezordine) si exterioare (obedienta exagerata) si, pe de alta parte, o valorificare a prezentului printr-o permanenta raportare la trecut.

Intreaga carte este o invitatie la memorie…ca si cum, din trecut, doar ceea ce ramane in memorie, aflandu-se astfel, indirect, in prezent, prin intermediul acesteia, exista in realitate si, asa cum spune conservatorul, directorul Arhivei, “vointa de a ne aminti va putea sa ne perpetueze viata”.

Ar mai fi probabil multe de spus despre personajul singuratic, atras de o femeie necunoscuta despre care nu stie decat ca s-a nascut si a carei viata va cauta sa o cunoasca prin intermediul informatiilor oficiale, personaj care va exersa socializarea si apropierea de oameni in contextul si sub pretextul cautarii, si in care se reflecta conditia omului in societatea contemporana care il reduce la un manunchi de informatii.

“Există numai trecutul şi tot ceea ce se numeşte prezent este un simplu tranzit spre trecut. Pentru mine, din punct de vedere filosofic (dacă pot avea pretenţia de a folosi asemenea cuvint), prezentul nu există. Numai timpul trecut este un timp recognoscibil – timpul care vine pentru că pleacă, nu se opreşte, nu rămine prezent. Aşadar, pentru romancierul care sint nu este vorba de a recupera trecutul şi cu atît mai puţin de a-l transforma în lecţie pentru prezent. Timpul trăit (şi numai el, din punct de vedere uman, este timp real) se prezintă unificat inţelegerii noastre, simultan complet şi în continuă creştere. Noi sintem produsul infailibil al acestui timp care se acumulează, şi nu al unui prezent de necuprins”. (Jose Saramago)

Articol realizat de Rontziki