Credem că România se poate transforma prin lectură şi vom face toate eforturile în lungul maraton Lecturi Urbane pentru a creşte numărul celor care citesc şi a trezi interesul pentru carte în rândul tinerilor.

În luna iune 2010, 15 orașe din România sunt implicate în proiectul Lecturi Urbane.
Culturesti se alatura partenerilor Lecturi urbane .Si noua ne pasa.

Ca participant la viata publica si cititor de gazete te simti ofuscat cand vezi savanti cazuti in patima politicianista, principala grija fiind desfigurarea inamicilor, si ei carturari, vinovati ca au alta orientare politica. Inseamna ca polarizarea vietii romanesti e una iremediabila daca inteleptii insisi nu se pot acomoda intr-o democratie, cu bune, cu rele, ca perceptia lui “homo politicus” e mai aproape de “zoon politikon” decat de stiintele sociale, filosofie si operele marilor ganditori.
Cuprinsi de sindromul “noli me tangere”, “intelectualii lui Basescu” se simt frustrati si chiar maniosi cand detractorii ii asaza in aceeasi linie cu executivul acuzat de agravarea crizei, ceea ce da de banuit: cand au intrat in tabara puterii cu gand sa decida ori sa influenteze ei insisi prezentul si viitorul patriei, stiau bine ca isi pierd statutul independent si se expun ca activisti de partid, pozitie ingrata ce le poate aduce pierderea onorabilitatii de somitati ale culturii, ale stiintei si chiar oprobriul celor nemultumiti de actele alesilor.

In plus, de aici si pana la desfiintarea personalitatilor de alta parere n-a fost decat un pas, facut cu mare usurinta de multi dintre ei, dar si de analisti, comentatori grabiti sa le poarte macar o zi cununa de lauri. Din pacate, prinsi in tot felul de treburi “inalte”, activitatea lor stiintific-didactica nu mai e prioritara.
In disperare de cauza, inca inainte de 2004, s-au integrat in stafful liderului perceput ca salvator punand umarul la inlaturarea regimul iliesc, l-au sustinut apoi pentru castigarea celui de-al doilea mandat, desi pentru asta a fost nevoie de mita si alte tasmacherii electorale, dupa cum scrie presa.
De aceea, irascibilitatea lor pare inexplicabila: si-au asumat un crez politic, legitimandu-l prin autoritatea morala a carierelor de exceptie, iar acum suporta consecintele. Or polemica antebelica punea accent pe sensul cunoasterii (L. Blaga) si pe aspectul ei moral.

N-ar fi fost nenorocire daca, in calitate de “boieri ai mintii”, si-ar fi alcatuit o platforma ideologica sau ar fi constituit barem un think tank, un grup de reflectie, insa ei s-au “lipit” de omul “carismatic”, de grupul sau de comilitoni, de politicieni cu pacate reflectate pe larg de mass-media. Nu in ultimul rand, pentru “eforturi”, au acceptat recompense rasunatoare. Fireste, “minima moralia” ne obliga sa credem ca le-au si meritat.
Oponentii tocmai aici cad in eroare, ca in loc sa-si priveasca adversarii de idei macar prin prisma binelui si a raului, ii condamna grosso modo ca se afla de partea nepotrivita a baricadei, tintindu-le si opera. Or numai fundamentalistii pun la indoiala validitatea cartilor lui Cioran si Sadoveanu pentru ca s-au pus in slujba unor miscari politice blamate azi.

De remarcat ca, in ultimii doi ani, querella elitista si-a facut loc in spatiul public concomitent cu o alta varianta a democratiei originale, meritocratia. Asta ca reactie atat impotriva incompetentei, a partitocratiei acaparatoare cat si a numirii in functii a prea multor plutocrati cu averi imense, dar dubios acumulate, pe cand intelepciunea, stiinta si expertiza ar fi putut crea bunastare, sau macar credibilitate si speranta.
Simtind vantul in panze, social-democratii readuc in discutie modelul ideal sarac si virtuos, iar galceava capata proportii si din cauza crizei, a inundatiilor, cand ochii multimilor se indreapta increzatori spre elite, asteptate sa scape tara de belele.
Polemica a atins cote ignobile dupa aparitia cartii “Idolii forului” de Sorin A. Matei si Mona Momescu. Ideea unei “clase de mijloc a spiritului” privita ca for al unei societati in deriva n-ar trebui sa deranjeze, nici sa ameninte statu quo-ul castigat de elita deja (re)confirmata.

Interesele tuturor se pot armoniza in actul de participare la treburile cetatii. Ceea ce nu se intampla. De altfel, realizarea unei baze mai largi a fenomenului elitist ar democratiza viata spirituala monopolizata in mare parte de oamenii puterii, ar da nastere emulatiei si ar permite o selectie riguroasa a celor ajunsi in varful ierarhiei.
Partea intriganta a acestei polemici este ca ambele tabere sustin cam aceleasi idei, dar punerea lor in opera o vad cu actanti diferiti. Ideologic, disputa miroase a politicianism vulgar, cramponandu-se ca de atatea ori in istorie de pro si contra, ceea ce l-a determinat pe Creanga sa exclame, spre hazul unei intregi adunari electorale, “eu sunt pentru contra”.
Din cat se vede, cinismul e o constanta a vietii noastre intelectuale: filosofi, scriitori, poeti, artisti arhicunoscuti pentru serviciile aduse puterii, continua de pe pozitia independentilor atacurile impotriva celor de alta optiune, depasind sfera conceptualului. Au aparut si victime colaterale, inclusiv postume, precum eminentul carturar Adrian Marino, semn ca limitele omenesti ale confruntarii au fost demult depasite.
Ca observator, e greu de inteles de ce trebuie sacrificata una dintre parti de moment ce ambele gandesc la fel, doar semnificatiile fiind personalizate, caci toate tin de umanitatea noastra, puterea si opozitia, stanga si dreapta, bogatia si saracia, intelepciunea si prostia, frumosul si uratul, contrariile coexistand pasnic in anumite proportii in orice societate. Conteaza doar sensul, efortul de a-ti sluji semenii, binele si valoarea, nu umorile si vanitatile.

Autor: Petru Tomegea

Sursa: Ziare.com

Constantin SEVERIN

V-a fost greu să părăsiţi ţara în care v-aţi născut?

Bineînţeles. A pleca din ţară nu e un lucru simplu pentru un scriitor. Limba o iei cu tine, dar mormintele părinţilor aici rămân. Aproape întreaga mea operă, după o viaţă de muncă, e alcătuită din cărţi apărute până în 1990, anul în care am plecat din România. În bagajul celor 70 de kilograme cu care aveam dreptul să ies din ţară nu puteam să iau nici ’’Descăpăţânarea’’, nici ’’Trilogia Leordenilor’’, nici romanele mele. Ele rămân aici, sunt scrieri dăruite definitiv literaturii române, care au intrat într-un circuit cultural din care nu le poate scoate nici o lege, nici un Parlament. Ele aparţin literaturii române, bineînţeles, în măsura în care au o valoare. Opera mea a rămas aici, numai eu am plecat. Pur şi simplu persoana fizică s-a deplasat de la un punct geografic la altul.

 Ce credeţi că se poate face pentru intrarea în normalitate a dialogului cultural dintre scriitorii din ţară şi cei din afara ţării?

 Aici aş face o distincţie între calitatea mea de scriitor şi cea de evreu. Ca evreu, de pildă, o întâlnire precum cea de la Neptun, care îşi are rostul şi beneficiile ei, îmi trezeşte amintiri antice, foarte vechi, din acea fabuloasă epocă când la Ierusalim se vorbea latineşte, iar la Roma ajunsese să se vorbească ebraica. În tot bazinul mediteranean se pregătea deja acel sincretism al spiritualităţii iudeo-greco-latine, care a stat la baza spiritualităţii Europei. Ceea ce numim astăzi spiritualitatea Europei e un proces complex, care a durat vreo 2000 de ani. Faptul că se vorbeşte azi româneşte la Ierusalim parcă repetă o istorie, al cărei produs încă nu e clar. Nu ştim exact ce noi sincretisme se pregătesc. Asta o spun ca evreu. Ca scriitor, eu am vorbit de mult cu câţiva prieteni din România, cunoscând lucrurile şi aici foarte bine, mai bine decât acolo, fiindcă nu vorbesc ebraica sau idiş, nu ştiu decât româneşte, şi am ajuns împreună la nişte concluzii. Dacă vreţi să menţineţi limba română în Israel e nevoie mai întâi de lectorate în universităţi. În al doilea rând ar trebui să existe biblioteci şi librării cu carte românească. Ar fi bine să se găsească o formă de difuzare a cărţii româneşti acolo. Această difuzare a încăput pe mâna unor inşi mai mult sau mai puţin legaţi de literatură, care au observat diferenţa de preţ a unei cărţi în România faţă de Israel. O carte poliţistă, de pildă, se vinde acolo cu 40 de şekeli, ceea ce înseamnă circa 10 dolari, iar în România costă de 3-4 ori mai puţin. Indivizii despre care vorbeam cumpără cărţi de aici şi le vând în Israel, însuşindu-şi diferenţa de preţ. Or, treaba asta poate să o facă foarte bine statul român. E o afacere comercială, care ar trebui să intre în competenţa unui ataşat comercial. Trebuie creată o nevoie de carte românească, prin vânzarea ei la un preţ rezonabil. Poate nu o să mă credeţi, dar vă spun că unul dintre motivele pentru care revin din când în când în ţară e pur şi simplu acela de a umbla prin librării. E un vechi obicei de-al meu şi, când fetiţa mea era mică, o luam de mână şi umblam prin anticariate şi librării. Foamea aceasta de carte a rămas. Înainte de a pleca din ţară am trimis în Israel o bibliotecă de câteva mii de volume, dar deşi sunt bătrân, deşi biblioteca mea geme de cărţi cu care nu mai ştiu ce să fac, totuşi când vin aici nu mă pot abţine să cheltuiesc banii pe cărţi, dar aş prefera să le găsesc în Israel.

 Care este situaţia scriitorilor evrei de limba română din Israel?

 În Israel, dacă intru într-un magazin să cumpăr ceva, nu mă interesează decât marfa şi preţul, altminteri nu ştiu nimic. Sunt absolut izolat. Român sunt numai la masa de scris şi româneşte nu vorbesc decât cu fiica mea. Trăiesc într-o lume foarte închisă. Există 400.000 de vorbitori de limba română în Israel, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria României. Din aceştia, cititori pătimaşi nu prea sunt. Aceşti 400.000 de evrei proveniţi din România sunt incapabili să întreţină cei 60-70 de scriitori israelieni de limba română, cum li se spune. Practic, ei sunt scriitori români, care aparţin literaturii române. E adevărat, cu sufletul împărţit. E o veche tragedie … Peste ani va exista tendinţa ca această comunitate să se ebraizeze. Fiica mea cunoaşte limba română, dar copiii ei nu o mai ştiu. Una dintre fetiţe mai cunoaşte ceva din vocabularul românesc, nu poate vorbi, dar înţelege tot ce îi spun. Al doilea copil nu mai ştie nimic. De obicei, mamele întreţin şi transmit limba. Or, fiica mea fiind foarte ocupată cu un doctorat în biochimie, nu a avut practic timp pentru aşa ceva, iar soţul ei nu ştie decât limba ebraică. Pe scurt, aşa se pierde limba în cadrul limitat al familiei, dar procesul acesta este valabil şi pe un plan mai mare. Există acolo un proces de omogenizare a populaţiei, care tinde să facă din limba ebraică (limba oficială), limba vorbită în mod curent. Şi asta e un fel de minune. Limba ebraică nu era vorbită decât de un număr de cărturari talmudişti, de rabini. A devenit ulterior o limbă cu care te poţi duce la piaţă, într-un magazin, poţi citi literatură, fiindcă se scrie şi se traduce foarte mult în ebraică.

 Aveţi posibilitatea să vă publicaţi cărţile în limba română în Israel sau e necesar să fie publicate mai ales în România?

Când am terminat romanul ’’Cartea Morţilor’’ am vrut să-l public. Primul gând, bineînţeles, a fost să-l public în România. Aici a fost spaţiul meu de formare spirituală şi de etalare a creaţiei personale. Romanul a fost bine primit, am primit toate făgăduielile şi nu asigurările, fiindcă făgăduieli au rămas. Neştiind ce să mai fac am încercat să-l tipăresc în Israel, dar costă foarte mult, de câteva zeci de ori mai mult decât în România. Cu mari sacrificii am izbutit să public primul meu volum. Între timp, amicii de aici au găsit spaţiu tipografic şi pentru mine şi au publicat romanul la editura ’’Albatros’’, condusă de doamna Georgeta Dimisianu.

Există scriitori evrei de limba română care au reuşit să publice în ultimii ani la marile edituri din Israel?

După ştiinţa mea, nu prea sunt. Ca să pătrunzi acolo, trebuie în primul rând să fii tradus. O traducere presupune bani pentru traducător şi bani pentru editor. Apoi, eu nu cred că editorul israelian ştie ceva despre literatura română. E adevărat că Federaţia Scriitorilor din Israel reuneşte asociaţiile tuturor scriitorilor de diferite limbi, printre care se numără şi asociaţia scriitorilor israelieni de limba română. Asociaţia cea mai puternică este desigur cea a scriitorilor israelieni de limba ebraică. Unii sunt scriitori de mâna întâi şi au pătruns în marile colecţii europene, de exemplu romancierul Amos Oz. Eu nu ştiu cine mi-ar putea traduce romanul ’’Cartea Morţilor’’, care numără 1300 de pagini în manuscris şi 700 de pagini în ediţia românească, şi care are o frază mai complicată, ce ar zăpăci orice traducător. În plus, nu prea cunosc traducători aşa de buni din română în ebraică, poate există unul, doi sau trei.

Care este povestea romanului ’’Cartea Morţilor’’?

Romanul a fost conceput şi început în România, fapt care are o semnificaţie intimă pentru mine. Scrierea sa a durat cinci ani şi am aşteptat alţi patru ani ca să-l văd publicat. E o carte complexă, care nu se poate rezuma în câteva cuvinte. Tema centrală (lăsând la o parte alte teme-satelit) este tragedia uciderii în masă a evreilor europeni în epoca celui de-al doilea război mondial. Personajele centrale sunt un escroc evreu substituit contelui Maximilien von Hausenstein şi Adolf Hitler. Deşi întemeiat pe o anumită observaţie a realităţii, ’’Cartea Morţilor’’nu este un roman în sensul formulei clasice a romanului realist şi, cu toate că se întemeiază pe sugestiile istoriei, ba uneori chiar pe documentarul ei, nu este nici un roman istoric. De-ar trebui totuşi să-l însumez unei formule, aş zice că e mai degrabă un basm extins la proporţiile unui roman sau mai exact o ’’poveste filosofică’’, dar una în tradiţia romanului picaresc. De unde şi un anumit stil, care pentru a fi adecvat la obiect, complică într-o sinteză sper semnificativă, ironia, parodia, patetismul discret, observaţia rece şi exactă. Pe scurt, romanul, aşa cum îşi defineşte memorialul însuşi personajul central este ’’o poveste pentru Dumnezeu’’, în spiritul acelui cuvânt din antice cărţi pentru care Dumnezeu de aceea a creat omul, pentru a avea cine îi spune poveşti.

În acest an, latina a fost exclusă dintre probele posi­bile de bacalaureat. Deşi elevii de la profilul umanist au teză la această materie, în acest moment la proba „specifică profilului” îşi pot alege geografie sau ştiinţe socio-umane. Cât de specifice sunt aceste materii spe­cia­lizării filologie? De ce acum sunt considerate specifice, iar în anii trecuţi erau la alegere din „celelalte ma­terii”, în vreme ce „specifice” erau considerate limbile străine, moderne şi clasice?

Profesorii de latină din ţară au depus, la finalul anului trecut, un memoriu către Ministerul Educaţiei, sesi­ zând inconsecvenţele de încadrare a disciplinei lor în sistemul educaţional româ­nesc. Cererea acestora de a se reprimi latina între probele posibile de bacalaureat a primit un răspuns sec: cum că examenul se desfăşoară în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului României nr. 97/2009 şi că cererea lor a fost reţinută…

Proiectul elaborat sub ministeriatul lui Daniel Funeriu prevede trecerea latinei în curriculum la decizia şcolii. Cu alte cuvinte, din obligatorie, latina devine opţională. Aici este şi problema: nu este opţiu­nea elevului, ci a direcţiunii liceului. Dacă profesorul de latină nu este agreat de director, este un bun prilej de a i se face vânt. Dacă direcţiunea are de completat catedrele membrilor consiliului administrativ (se întâmplă adesea), elevul este privat de latină.

O problemă spinoasă

Specializarea Filologie clasică, incluzând Limba şi literatura latină şi Limba şi literatura greacă veche, nu mai există în stare pură decât la Universitatea din Bucureşti, în cadrul Facul­tăţii de Limbi şi Literaturi Străine. În toate celelalte centre din ţară, această combinaţie nu este disponibilă studenţilor. Aceştia sunt nevoiţi fie să aleagă între latină şi greacă veche, fie să înghesuie în timpul alocat unei singure discipline amân­două limbile, ceea ce, indubi­tabil, afectează şi calitatea stu­diului. S-a ajuns aici din cauza standardizării secţiilor: o secţie nu poate exista fără un număr de studenţi care să ocupe un anumit număr de locuri pentru a se justifica plata unui număr de profesori. Desigur, locurile cu taxă au rolul lor în ecuaţia (economică) de mai sus. Nu s-a înţeles însă că nu poţi folosi aceeaşi măsură şi pentru facul­tăţile cu profil economic, şi pentru cele umaniste, că inves­tiţia în calitate poate contraveni „cantităţilor” obişnuite.

Filologia clasică este o spe­cializare de lux, pe care trebuie să avem boieria de a o susţine în continuare, din multele motive pe care le vom enumera mai jos. Cursuri de latină mai sunt oferite studenţilor de la facultăţile de Istorie şi Teologie. La Teologia Ortodoxă, însă, s-a renunţat la secţiile filologice.

Paranteză europeană. În cele mai multe ţări europene, latina este o materie opţională. În ţările care vorbesc limbi roma­nice, însă, latina este temeinic şi obligatoriu studiată. În Italia şi Spania , cel puţin, latina este prezentă în rândul disciplinelor obligatorii. În Grecia, Ungaria, Serbia, Croaţia, latina este iarăşi materie obligatorie. În Germania este a treia limbă cunoscută de populaţie! Un certificat care atestă cunoştinţele de latină este necesar pentru ca studentul să poată urma anumite cursuri, de drept de pildă.

La nivel universitar, secţiile de Filologie clasică sunt numeroase în fiecare ţară. Aproape toate facultăţile cu specific umanist au secţie de Filologie clasică.

Ne mai salvează entuziasmul

Studiul clasicelor, descurajat constant de autorităţi, rezistă însă prin munca unor entuziaşti. Olimpicii români au obţinut aproape în fiecare an premii la concursurile internaţionale, Certamen Ciceronianum Arpi­nas, Certamen Ovidianum şi Certamen Horatianum, deşi concurează cu elevi occidentali cărora şcoala le oferă o instrucţie mult mai consistentă în acest domeniu.

O mână de profesori inimoşi din Bucureşti organi­zează în fiecare an Antic Fest, un festival dedicat teatrului antic. În speranţa că acesta va deveni un festival naţional, organi­zatorii au permis selectarea unor piese scrise nu doar în Antichitate, ci şi moderne sau contemporane, atâta timp cât au legătură cu cultura clasică. Într-un oraş pe care mulţi nu ştiu să-l situeze pe hartă, Moineşti (Ba­cău), pro­fe­soara de latină Cris­tina Popescu editează de opt ani o revistă de cultură clasică pe care o împarte gratuit olimpi­cilor. Revista „Itinera”, finanţată când din buzunarul propriu, când graţie unor sponsori, conţine articole de cea mai bună calitate, redac­tate de oameni pasionaţi, de la elevi la profesori universitari din ţară, ba chiar şi din străi­nătate. De ce să păstrăm totuşi studiile clasice, într-o programă şi-aşa mult prea aglomerată?! Pentru că vorbim o limbă romanică foarte apropiată, gramatical, de limba latină, o limbă care este stâlcită la tot pasul.

Pentru că toate limbajele de specialitate sunt înţesate de cuvinte de origine greco-latină. Pentru că texte fundamentale ale culturii occidentale – sacre, filosofice, istorice, ştiinţifice – au fost scrise în aceste limbi şi este necesară retraducerea lor în fiecare generaţie. Pentru că multe din aceste texte nici nu au fost vreodată traduse în româ­neşte. Pentru că istoria noastră medievală e încă neclară, în vreme ce zeci de mii (!!) de docu­mente zac fără a fi studiate prin biblioteci şi arhive. Pentru că latina reprezintă matematica studiilor filologice, având un rol formator de necontestat. Odată însuşită, orice limbă modernă devine mai uşor de învăţat, chiar şi limbile neromanice. Pentru cultura generală. Pentru că scrierile latine şi greceşti au un înalt standard stilistic, estetic, pe care nu l-am egalat nicicând. Pentru un dialog onorabil, iar nu oligofren, cu confraţii din „lumea civilizată”. Pentru că valorile europene fără de care nu ne putem închipui viaţa între care libertatea de gândire, democraţia, preţuirea omului – sunt inseparabile de limbile care le-au produs. Pentru că limbile clasice te învaţă să gândeşti cu capul tău – cam ăsta ar fi rezumatul întregii culturi antice.

Limba şi mentalitatea se află în strânsă legătură, nu-i de mirare că directivele NKVD prevedeau eliminarea cu desăvârşire a studiilor clasice. Iată că astăzi ignoranţa şi dezinteresul ne conduc pe acelaşi drum

Autori: MARIUS VASILEANU, MONICA VASILEANU

Sursa: Romania Libera

Interviu acordat lui Constantin SEVERIN la  Colocviul Internaţional de Ştiinţele Limbajului, Universitatea ’’Ştefan cel Mare’’ Suceava, octombrie 2001

L-am cunoscut pe marele lingvist Eugeniu Coşeriu la Suceava, la câteva ediţii ale colocviului internaţional de Ştiinţele Limbajului, fondat de profesorul Mihail Iordache şi alţi universitari suceveni. Avea un chip luminos, cu trăsături ferme şi dulci în acelaşi timp, cu o privire ageră şi limpede, şi era extrem de cordial, prietenos şi modest, iar vocea sa neobişnuită, melodioasă dar cu întreruperi misterioase, o retrăiesc şi acum cu acuitate, în timp ce scriu. Am avut acest dialog aproape spontan, cu întrebări nepregătite dinainte, din fericire înregistrat pe reportofon, după una dintre prelegerile sale memorabile. O secvenţă din viaţa sa, atât de legată de aventura limbajului, care denotă atât extraordinara sa erudiţie cât şi forţa ideilor novatoare, care schimbă perspectivele şi viziunile cu care am fost obişnuiţi. Dacă aş fi avut lângă mine, în Suceava, un prieten şi un model de talia sa, probabil acum aş fi scris ca Borges, Umberto Eco sau Mario Vargas Llosa…

- Din ceea ce spun specialiştii, cunoaştem faptul că în ultimii 50 de ani au existat multe încercări de a întemeia curente noi în lingvistică, majoritatea dintre ele eşuate. Integralismul coşerian a rămas însă o tendinţă majoră, iar unii dintre discipolii dvs. din întreaga lume, în frunte cu Mircea Borcilă, afirmă că ar fi calea regală din lingvistica actuală şi viitoare. Care sunt liniile de forţă ale lingvisticii integraliste?

- Nu s-ar spune că are într-adevăr anumite trăsături esenţiale. Trăsătura esenţială e dată de numele acestui curent, adică integralismul înseamnă a considera faptul lingvistic din toate punctele de vedere. Greşeala care se face în general în ştiinţele culturii este aceea de a ne limita la o anumită perspectivă. Se înţelege însă că acesta este un fapt în realitate productiv. Uneori trebuie să te mărgineşti la anumite aspecte, la o perspectivă oarecare, însă greşeala sau pericolul sau riscul pe care le avem în acest caz este că prin această limitare pierdem din vedere celelalte perspective şi ajungem să considerăm că este singura viabilă, că spunem totul despre limbaj. A spune lucrurile aşa cum sunt, ţelul oricărei ştiinţe, este un lucru extrem de greu. Nu-i de ajuns să consemnezi faptele şi să le descrii, fiindcă ele se găsesc în tot felul de contexte, fiind legate de alte fapte, mai ales de un fapt fundamental cum este limbajul. Orice perspectivă este o viziune totdeauna parţială. Trebuie să înţelegi că fiecare perspectivă este parţială şi că există şi altele, că este cel mai greu să spui lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. Acesta este principiul de bază al oricărei ştiinţe, pe care l-a formulat Platon în dialogul său despre sofişti, principiul logosului care spune adevărul. Să spui lucrurile aşa cum sunt. Logosul neadevărat spune lucrurile ori cum nu sunt, ori cum nu mai sunt, ori cum nu sunt încă ş.a.m.d. Ei bine, acesta e lucrul cel mai greu şi înseamnă integralism, înseamnă din toate punctele de vedere. Trebuie să te întrebi totdeauna sau să conştientizezi dacă nu cumva ai parţializat. Poate că a trebuit să parţializezi, dar trebuie să fii conştient că toate aceste afirmaţii sunt făcute dintr-o perspectivă parţială şi că, din alt unghi, ar trebui să mai spui şi altceva sau să le vezi într-o altă lumină.

’’În România lingvistica mea a pătruns foarte puţin’’

- Există o consonanţă între integralismul coşerian şi un alt curent din gândirea filozofică actuală, holismul, promovat în ultimele decenii mai ales de americani?

- Da, există, dar în realitate ideile acestea de integralism eu le aveam deja acum 50 de ani cel puţin, şi deci înţelegeam că totdeauna ne aflăm în acest proces de parţializare. Eu înţeleg acest holism, de altfel am şi spus-o, nu ca o realizare, ca perspectivă globală (ea nici nu poate exista), ci ca program. Programul nostru este de exemplu un program de tipologie integrală. Nu înseamnă că începem cu tipologia integrală, ci că avem programul ca să ajungem la această interpretare integrală. Ea se face din mai multe puncte de vedere şi sunt numeroase căi de urmat. De aceea, şi discipolii mei sunt toţi diferiţi, în sensul că se ocupă fiecare de altă perspectivă, văd lucrurile altfel, dar în acelaşi timp ştiind că este o perspectivă parţială. Eu nu le-am hotărât calea în tot ce fac, ci numai mi-am permis să le-o deschid, să le spun dintr-o viziune globală care erau problemele sau punctele unde trebuiau să cerceteze şi să meargă mai departe. Prin urmare, ceea ce caracterizează aşa-zisa şcoală coşeriană în lingvistică este faptul că fiecare elev al meu a plecat de la anumite idei sau de la puţine exemple pe care le puteam da eu şi le-a dezvoltat, a mers mai departe într-un anumit sens. Ei au mers mai departe independent, după ce le-am spus doar atât: ’’Văd aici o problemă şi s-ar putea să descoperi o altă soluţie, diferită de cea pe care o văd eu în acest moment.’’ Într-adevăr, uneori s-au găsit alte soluţii, însă interesant este că fiecare elev afirmă că a plecat de la o anumită idee, de la o anumită constatare a mea şi, mergând mai departe, a dezvoltat, a văzut alte aspecte pe care eu însumi nu le văzusem. Uneori a văzut că şi constatarea mea era valabilă în alte contexte decât cele pe care le remarcasem eu şi, de aceea, aşa-zisa şcoală formează o comunitate de cercetători liberi şi în acelaşi timp cu orientări diferite. Unii se întreabă cum se poate ca, dintre discipolii mei declaraţi, unul să se ocupe cu semiotica, altul cu stilistica, altul cu lingvistica istorică, altul să facă semantică culturală ş.a.m.d. S-ar părea că nu ţin de aceeaşi şcoală, dar tocmai prin aceasta ţin de aceeaşi şcoală.

- Cred că sunteţi de acord că, în ultimele decenii, mulţi filozofi au fost preocupaţi în proiectele lor de aventura lingvistică. Aveţi cumva informaţii că pe plan internaţional există filozofi preocupaţi de aventura coşeriană?

- Nu ştiu dacă există, dar poate vor începe să existe. Un mare lingvist japonez, Takashi Kamei, a şi scris acest lucru: ’’Lingvistica lui Coşeriu nu e o lingvistică din secolul al XX-lea, e o lingvistică a secolului XXI’’, adică adică înţelegea că va începe să se dezvolte şi să fie acceptată mai târziu. Dar în general, cel puţin în lingvistică, pătrunde din ce în ce mai mult concepţia mea. Nepoata mea, domnişoara Bojoga, a cercetat în teza ei de doctorat de exemplu receptarea lingvisticii mele în fosta Uniune Sovietică şi a descoperit foarte multe aspecte de receptare, scriind vreo 300-400 de pagini despre asta. În ce mă priveşte, e mai bine să mă ocup cu lucrurile care trebuiesc cercetate şi cu dezvoltarea ideilor, decât cu receptarea lingvisticii mele. Domnul Borcilă a descoperit şi el foarte multe aspecte în acest sens în Statele Unite, etc., lucruri pe care eu nu le cunoşteam. S-au publicat deja mai multe monografii, iar unele dintre ele vor fi recenzate într-o revistă de la Cluj, care îmi va dedica un număr. Deci se pătrunde încetul cu încetul, în afară de o singură ţară, România. Aici, în afară de centrul domnului Borcilă de la Cluj, această lingvistică a pătruns foarte puţin, poate şi fiindcă lucrările mele nu au fost scrise în limba română. Au fost traduse foarte puţine, iar eu am scris mai mult în spaniolă, franceză şi mai ales în germană. Deci, în România nu s-au cunoscut prea mult lucrările mele, în afară de faptul probabil că şi pregătirea teoretică a multor lingvişti români este mai mult sau mai puţin parţială şi, adeseori, fără baze filozofice serioase. De aceea probabil am pătruns mai puţin în România, în afară de această neîncredere care caracterizează cultura românească cu privire la realizările românilor. Numai după ce ai fost recunoscut în străinătate începi să fii apreciat şi în România: ’’Trebuie să fie cineva domnul acesta, dacă cutare necunoscut francez spune că e foarte bun.’’

’’Nu există în realitate o opoziţie între Platon şi Aristotel’’

- Nu cumva opera dvs. se află în consonanţă, din perspectivă filozofică, cu cea a idealismului lui Platon, spre deosebire de lucrările altor lingvişti contemporani, care pun în centru corporalitatea şi gestualitatea, un fel de materialism camuflat?

- Nu, eu mă apropii de gândirea platonică numai în sensul în care Platon a descoperit problemele. Platon este omul care a creat şi a descoperit cele mai multe probleme esenţiale, însă de cele mai multe ori lăsându-le ca probleme în toată problematicitatea lor. Deci, în aces sens, fără îndoială, da. În realitate, filozofii care m-au influenţat cel mai mult în filozofia limbajului şi în filozofia ştiinţei sunt Aristotel şi Hegel. Dar şi aici trebuie să afirm o convingere pe care încerc să o transmit şi elevilor: nu există în realitate o opoziţie între Platon şi Aristotel. Dacă îl înţelegem bine pe Aristotel, să nu uităm că el pleacă de la punctul la care a ajuns Platon în discuţia unei probleme şi o duce mai departe. El nu se opune în realitate lui Platon, şi în acest sens este discipolul lui cel mai fidel. Discipolii cei mai fideli ai lui Platon nu sunt platonicienii, tocmai fiindcă Aristotel a înţeles să meargă mai departe. Nu degeaba a fost 20 de ani la şcoala lui Platon. A învăţat foarte multe, a învăţat mai ales cum se pun problemele şi cum se formează discuţia. De aceea spun că în filozofia limbajului şi a ştiinţei se poate pleca de la Aristotel. De altfel, filozoful care este citat de cele mai multe ori în lucrările mele este tocmai Aristotel. Dar pe de o parte el nu se opune lui Platon, şi pe de altă parte nu este un filozof materialist, aşa cum se crede, ci un filozof idealist, cel mai mare filozof idealist.

- Un idealist mai pragmatic decât Platon…

- Da, Aristotel vede ideea…Hegel spunea că Aristotel era capabil să vadă universul într-o scoică. Şi de la scoici se ridica apoi până la obiectivitatea generală. În timpul pozitivismului s-a ajuns la aberaţia că celui mai mic gânditor, lui Herbert Spencer, i s-a dat numele de Filozoful, adică numele care i se dăduse celui mai mare dintre gânditori, lui Aristotel. În ce priveşte corporalitatea şi toate celelalte, trebuie să se înţeleagă şi în cazul limbajului, etc., care este pulsiunea materiei în obiectele culturale. Numai materia poate fi captată în afara conştiinţei, deci trebuie să avem această materialitate, însă ea este aleasă de idee ca să poată fi într-adevăr eficace. Şi eu dădeam următorul exemplu într-o carte: muzica nu se face ca muzică abstractă, ci se face ca muzică deja destinată unui instrument. Se înţelege că o poţi şi transfera la un alt instrument, însă dacă vrei să faci muzica autentică a lui Vivaldi trebuie să ai şi intrumentele lui Vivaldi. Un alt exemplu: de ce grecii făceau statuile de bărbaţi din bronz şi statuile de femei din marmură de Paros? Fiindcă bronzul este opac şi accentuează muşchii, vigoarea fizică, pe când marmura de Paros e translucidă şi lasă să pătrundă lumina până la 2/3 de centimetru, toate contururile devenind atunci vagi, dulci. Se alegea acea materie care corespundea conţinutului şi, în acest sens, şi materia devenea conţinut. La fel se întâmplă şi cu faptul de limbaj. După expozeul foarte interesant al domnului Jean-Claude Coquet, spuneam că experienţa sensibilă ca atare nu este cognoscibilă. Atunci când o cunoaştem ea este deja o experienţă trecută, pe care o analizăm, iar ca să o analizăm trebuie să o numim, şi ca să o numim trebuie să o retrăim şi nu mai este aceeaşi, este o experienţă pe care începem să o ordonăm. La fel cu exemplul pe care l-a dat el din Flaubert: când înţelege Madame Bovary ce experienţă a avut? Nu în momentul în care a avut-o, ci în cel care îşi permite să o retrăiască şi să o gândească, deci să o numească.

- Mulţi sfinţi şi vizionari au vorbit şi despre existenţa unui limbaj divin, un limbaj fără cuvinte, integral, intraductibil în limbajul uzual. La colocviile de lingvistică nu se vorbeşte însă despre un astfel de limbaj. Credeţi că acesta ar putea fi considerat adevăratul limbaj integral sau o componentă a sa?

- Dacă un limbaj de acest fel există, atunci nu putem şti dacă există. La fel, dacă există un limbaj al animalelor nu putem şti, fiindcă noi nu vorbim cu ele. Însă limbaj în sensul nostru, de creare a lumii omului, nu îl putem constata la Dumnezeu.

Epidemia care le fură oamenilor ochii are loc fără nici un avertisment, se întâmplă brusc şi nu ocoleşte pe nimeni (apearent): prima oară tipului care stă la semafor, apoi soţiei lui, apoi celui care a petrecut mai mult de un minut cu ei, etc.
Statul, cum e tot timpul pregătit (în sens că nici vorbă) începe să-i pună pe primii orbi într-un spital de nebuni abandonat, unde decadenţa şi degradarea oamenilor ajunge la nivele colosale.
Ochii cititorului, pentru ce avea să urmeze, sunt reprezentaţi de soţia unui oftalmolog orb (ce ironic, nu?), ea e singura pe care, fără motiv, orbirea a ocolit-o.
Societatea se prăbuşeşte, bineînţeles, nu mai există curent electric, nu se mai produce mâncare, să nu mai vorbim de sistemul de salubrizare; astfel oamenii se întorc în epoca de piatră fără nici o şansă de a se reîntoarce la preţioasa lor societate.

Povestea ne poartă cu femeia văzătoare, soţul ei şi încă cinci personaje; asocierea dintre ei întâmplându-se dintr-o nevoie de supravieţuire şi autoconservare asemeni lupilor…
Haita celor 7 rămâne într-o stare (oarecum) civilizată, poate din cauza faptului că toţi ştiau că sunt 2 ochi care încă îi mai văd, dar restul populaţie ajunge într-o stare extrem de depravată.
Începând de la excreţia care nu se mai face în modurile obişnuite şi terminând cu satisfacerea nevoilor sexuale în cel mai barbar mod posibil, atmosfera animalică va bântui întreaga poveste a orbilor… lucru pentru care cartea ajunge printre preferatele mele.

Şi până la urmă de ce ne-a orbit Saramago?
Poate pentru că eram orbi deja, prin refuzul nostru de a ne recunoaşte adevărata natură. Ne-am făcut o societate care se bazează pe anumite principii, dar povestea orbilor mi-a demonstrat cât de fragilă este toată creaţia noastră; în condiţiile optime ar pica totul ca un joc de domino.

Recenzie realizata de Razvan

Eseu despre orbire

AUTOR: Jose Saramago
ANUL APARITIEI: 2005
NUMAR PAGINI: 344
FORMAT: 106×180 – paperback
ISBN: 973-681-723-7
PRET: 22.25

Ca de obicei, o poveste plasata intr-un spatiu neidentificat, intr-un timp nedeterminat clar si cu personaje nenumite, cu o singura exceptie: Jose, functionar al Arhivei Generale, institutie care detine toate numele si datele de nastere, casatorie, divort si deces ale celor vii si celor morti. Registratorul Jose, care locuieste singur intr-o anexa a Arhivei, isi dedica singuratatea colectionarii de informatii despre persoane celebre, copiind, in secret, date existente in Arhiva despre viata acestor persoane. Activitatea sa in cadrul Arhivei, monotona si supusa unor reguli cat se poate de stricte, ii imprima lui Jose o atitudine de robotel, care indeplineste zilnic aceleasi sarcini, urmeaza acelasi program, fara abatere, totul parand liniar, fara nici un fel de zig zag.

Succesiunea previzibila a actiunilor zilnice ale registratorului Jose se schimba in momentul in care ia, pentru copiere, din greseala, impreuna cu fisele unor celebritati, o fisa a unei femei necunoscute. Neavand alta explicatie decat hazardul, care devine, de fapt, motivatia intregului demers, Jose decide sa o caute pe femeia necunoscuta. Porneste in cautarea ei de la fisa copiata din Arhiva, care contine doar informatii cu privire la nastere, o casatorie si un divort.

Nu intentionez sa povestesc romanul…sunt multe suprize pe parcursul lui, care isi pierd farmecul odata povestite.
Devine evident faptul ca nu atat gasirea si cunoasterea femeii necunoscute reprezinta provocarea, cat insasi cautarea, pentru ca Jose evita orice drumuri scurte si directe spre rezultat, cautand, in mod constant, indiciile si caile mai ocolite si mai complicate. Aceste cai sunt un scop in sine si ramificatiile pe care ele le genereaza, ipostazele in care se gaseste Jose prin abordarea cautarii in maniera proprie, reprezinta, pe de-o parte, o calatorie spre sine, in care se elibereaza de false constrangeri, interioare (angoasele sale legate de inaltime, intuneric, dezordine) si exterioare (obedienta exagerata) si, pe de alta parte, o valorificare a prezentului printr-o permanenta raportare la trecut.

Intreaga carte este o invitatie la memorie…ca si cum, din trecut, doar ceea ce ramane in memorie, aflandu-se astfel, indirect, in prezent, prin intermediul acesteia, exista in realitate si, asa cum spune conservatorul, directorul Arhivei, “vointa de a ne aminti va putea sa ne perpetueze viata”.

Ar mai fi probabil multe de spus despre personajul singuratic, atras de o femeie necunoscuta despre care nu stie decat ca s-a nascut si a carei viata va cauta sa o cunoasca prin intermediul informatiilor oficiale, personaj care va exersa socializarea si apropierea de oameni in contextul si sub pretextul cautarii, si in care se reflecta conditia omului in societatea contemporana care il reduce la un manunchi de informatii.

“Există numai trecutul şi tot ceea ce se numeşte prezent este un simplu tranzit spre trecut. Pentru mine, din punct de vedere filosofic (dacă pot avea pretenţia de a folosi asemenea cuvint), prezentul nu există. Numai timpul trecut este un timp recognoscibil – timpul care vine pentru că pleacă, nu se opreşte, nu rămine prezent. Aşadar, pentru romancierul care sint nu este vorba de a recupera trecutul şi cu atît mai puţin de a-l transforma în lecţie pentru prezent. Timpul trăit (şi numai el, din punct de vedere uman, este timp real) se prezintă unificat inţelegerii noastre, simultan complet şi în continuă creştere. Noi sintem produsul infailibil al acestui timp care se acumulează, şi nu al unui prezent de necuprins”. (Jose Saramago)

Articol realizat de Rontziki

Saramago dealtfel explica singur: “Acest Iisus este unul dintr-o mie posibili, este Iisusul meu, pe care eu l-am inventat, eu l-am creat pornind de la anumite date carora le-am dat viata. Nu am niciun motiv particular pentru a crede mai mult in acest Iisus pentru ca este al meu decat in oricare altul care s-ar putea sa apara intr-o alta carte scrisa de alt autor.” Iar raspunsul sau la acuzatia de erezie este elocvent: “ereticul e cel care alege si actul de a alege este un act liber, iar Iisus Cristos alegand o cale, separandu-se de iudaism, a fost eretic” la randul sau. Priceless. Deci da, cartea asta poate fi “periculoasa” dar nu pentru cei care au o credinta reala si de nestramutat, pentru ca adevarul e ca te face sa-ti pui niste intrebari si sa cauti niste raspunsuri. Cam ce a facut Saramago adica.

Naratorul Evangheliei face ceea ce probabil multi dintre noi a facut-o, anume priveste in urma a doua milenii de crestinism si reflecteaza asupra discrepantei dintre religia propovaduita (a milei si a iubirii) si religia practicata a razboaielor sangeroase si a crimelor infaptuite in numele Domnului milostiv. In aceasta ipostaza Saramago isi imagineaza planul divin un pic mai altfel decat parintii Bisericii, ca fiind nascocit mai degraba de un “politician” dornic de a strange mase de adoratori si a-si creste influenta peste intreaga lume decat de un Tata bun si iertator, iar apoi completeaza spatiile goale din cartile sfinte cu propriile sale fictiuni sau cu realitatile ultimelor descoperiri arheologice (crucificarile se pare ca erau facute cu picioarele indoite, nu intinse, cuiul strapungand calcaiul osanditului).

Ideea centrala a romanului ar fi Vina tatalui transferata asupra fiului si care asa cum l-a devorat pe Iosif la fel musca din inima lui Isus: pacatul de a nu-i fi salvat pe copiii sacrificati in Bethleem, la nasterea pruncului, in urma ordinului lui Irod. Desi Iosif aflase de plan nu si-a protejat decat fiul, ascunzandu-l intr-o pestera si astfel 25 de copii au murit pentru ca unul sa se nasca. Vina il va sufoca multi ani pe Iosif sub forma unui cosmar perpetuu in care el imbracat ca soldat roman vine sa-si omoare copilul. In cele din urma izbavirea va sosi sub forma crucificarii nevinovate a lui, cazut in mainile romanilor si confundat cu rebelii rascolalei lui Iuda Galileanul. Dar visul poposeste asupra fiului Iisus, astfel ca acesta isi lasa familia (Maria si cei 8 frati, alta “blasfemie” a lui Saramago) pentru a cauta raspunsul.

Episodul celor 4 ani in pustiu, cu Iisus slujitor la turma Pastorului (alt nume pentru Diavol) e o profunda fabulatie, insa vine ca explicatie a ratacirii lui Iisus dupa aflarea adevarului privind nasterea sa. Si deasemenea ofera prilejul ispitirii Fiului in sensul impotrivirii vointei divine si pastrarii libertatii. Episodul se incheie cu intalnirea Fiului cu Domnul si incheierea unui legamant. Un alt episod interesant este intalnirea cu Maria din Magdala, prostituata, in care Iisus cunoaste femeia si se indragosteste, perfect posibil daca acceptam si natura umana a Fiului Domnului.

Cel mai interesant episod este insa cel din barca in care Domnul, Pastorul (Diavolul) si Iisus petrec 40 de zile pe mare discutand planul divin care presupunea ridicarea fiului de dulgher ca propovaduitor in numele Domnului, afirmarea sa ca Fiu al lui Dumnezeu si vindecator miraculos si sacrificiul sau pe cruce ca martir al unei noi religii ce-i va purta numele si care-i va permite lui D-zeu sa-si intinda stapanirea dincolo de neamul evreiesc. Genial dezvoltat, dialogul celor trei (de fapt doi caci Pastorul are mai degraba rolul de observator) ii da ocazia Fiului de a cunoaste consecintele actului sau in viitor (sunt narate 4 pagini cu nume de martiri ucisi datorita credintei lor) si consemneaza primele intentii de impotrivire la nasterea unei religii care va face sa curga rauri de sange (Cruciadele, Inchizitia).

Inclusiv Diavolul are o reactie ciudata, de abnegatie, cerandu-i lui D-zeu iertare si aratandu-se dispus sa dispara din Lume pentru a nu fi nevoie sa moara atata lume. Raspunsul lui D-zeu la ispita este categoric: “Nu te accept si nu te iert, te vreau asa cum esti si daca se poate si mai Rau decat esti pentru ca Binele care sunt eu n-ar exista fara Raul care esti tu, un Bine care ar trebui sa existe fara tine ar fi de neconceput…” Conceptia lui Plotin la un alt nivel: Dumnezeu si Diavolul – doua fete ale aceleiasi monede – Binele si Raul nu exista in sine, fiecare e decat absenta celuilalt, dar totusi Diavolul este subordonat lui Dumnezeu si parte din fiinta lui.

Categoric este Domnul si in fata Fiului care incearca sa refuze implicarea sa in nasterea unei “religii a ororii”: “Tata, indeparteaza de mine paharul acesta, Sa-l bei este conditia puterii mele si a gloriei tale, Nu vreau aceasta glorie, Dar eu vreau aceasta putere.” Ironia lui Saramago e si mai vizibila in vorbele Diavolului: “Trebuie sa fii Dumnezeu ca sa-ti placa atat de mult sangele.” Tensiunea creata in paginile sale e captivanta practic am sorbit ultimele capitole ca intr-un thriller misterios, asteptand deznodamantul – care ne aminteste inca o data cat de nestiute sunt caile Domnului – iar singurul motiv pentru care aceasta carte ar deranja este prezenta numelor cu o sensibilitate crestina. Eu o vad ca un act literar liber exprimat, o fictiune care insa poate trezi interesante dezbateri teologice (confirmate si de cativa catolici portughezi).

Recenzie realizata de Marius Richie
sursa: richietm.blogspot.com

Evanghelia după Isus Cristos

AUTOR: Jose Saramago
ANUL APARITIEI: 2003
NUMAR PAGINI: 456
FORMAT: 106×180
ISBN: 973-681-282-0
PRET: 36.95RON

Ultima postare pe blogul lui Saramago este un fragment tulburător dintr-un articol pe care l-a scris recent pentru L’expresso. Scriitorul deplînge absenţa gîndirii ca preocupare omenească fundamentală – “fără idei nu ajungem nicăieri”. Citez în spaniolă, portugheză nu înţeleg (de altfel, El Pais, în ciuda tuturor cutremurelor sociale, declaraţiilor îngrijorătoare ale economiştilor despre Spania, a deschis prompt siteul cu ştiri, interviuri cu scriitorul portughez):

Creo que en la sociedad actual nos falta filosofía. Filosofía como espacio, lugar, método de reflexión, que puede no tener un objetivo concreto, como la ciencia, que avanza para satisfacer objetivos. Nos falta reflexión, pensar, necesitamos el trabajo de pensar, y me parece que, sin ideas, no vamos a ninguna parte.

O să tot culeg azi bucăţi disparate despre Saramago, altceva nu ştiu să fac.

Într-o culegere micuţă de texte memorialistice (apărută anul trecut la Polirom), “Fărîme de memorii” sînt cîteva texte care arată un Saramago altfel, extrem de blînd, plin de umor şi de o seninătate debordantă. Este despre copilărie, adolescenţă, despre fratele pierdut, despre insigna cu Benfica Lisabona şi meciurile la care îl ducea tatăl său şi pe care nu prea le înghiţea. Ba chiar îşi comentează singur fotografii de familie. Într-una apare cu mîinile în buzunare. Comentariul e: “Buzunarele pantalonilor constituie providenţa celor timizi”.

Saramago a debutat la 23 de ani. Iar apoi n-a mai publicat literatură vreo 30. A fost mecanic (nu a putut face decît o şcoală profesională de mecanici auto, familia nu-şi permitea mai mult), ziarist, funcţionar… Diario de noticias, unde a lucrat, afişează o fotografie foarte frumoasă, flancată de ştiri de la Cupa Mondială:

Poate nu ştiţi de ce a ajuns în insulele Canare (acolo s-a şi stins). Evanghelia după Isus Cristos, cea în care fiul îşi cere scuze pentru păcatele tatălui, iată motivul. Conflictele dure cu biserica l-au determinat să se autoexileze.

Numele real de familie este de Sousa. Tatăl său a fost foarte supărat cînd a aflat că fiul are trecut în certificat “Saramago” (înseamnă “ridiche sălbatică”, cam aşa ceva, şi era hrana săracilor în vremurile grele). Motivul supărării: asta era porecla tatălui.

Articol realizat de Costi Rogozanu (sursa: voxpublica.realitatea.net)