Giogi-san, ochii tăi sunt … sunt altfel

îi spune lui George Moise nepoţica lui Kana, în vârstă de trei ani, care apoi îi turteşte nasul, mult prea ascuţit pentru Japonia. Orice ar face Kana şi oricât ar încerca să îi repare nasul, bărbatul va fi mereu altfel decât cei printre care trăieşte acum. Însă cumva e altfel şi decât cei pe care i-a lăsat în urmă.

Vacanţe de o singură zi

De trei ani, românul George Moise locuieşte în peninsula Shizuoka, oraşul Ito, la două ore de Tokyo, unde familia soţiei sale, Miwako, are un ryokan, o pensiune tradiţională japoneză. Oaspeţii sunt întâmpinaţi de soacra lui sau de soţia lui, ambele îmbrăcate în kimono, şi sunt serviţi cu ceai verde. În timpul vizitei li se pun în faţă 10 feluri de mâncare, fiecare gătite în alt mod, şi li se dă posibilitatea să facă tradiţionalele băi termale fierbinţi. Relaxarea în pensiunea aflată pe un deal de pe care se vede golful Ito durează, însă, doar o zi.

“Relaxarea dăunează grav ritmului în care se munceşte, iar japonezii nu sunt obişnuiţi cu atâtadolce farniente. Dacă lucrează într-o corporaţie, un japonez are concediu legal de 20-21 de zile din care, din bun simţ, îşi ia patru pe an. Dacă japonezul se numeşte Miwako şi e soţia mea, nu prea are concediu. Cei care lucrează în hoteluri, pensiuni, restaurante nu prea au concediu, mai ales în criza economică, dublată de criza după cutremur”, povesteşte românul în vârstă de 37 de ani, care a publicat recent, la editura Curtea Veche, cartea “Iertaţi-mă că nu sunt japonez”, despre experienţa lui în Ţara Soarelui Răsare. S-a împrietenit cu un japonez, Kotaro-san, care are 70 de ani şi s-a retras la Shizuoaka. “După ce ani de zile a muncit la restaurantul lui de tăiţei, din Tokyo, s-a mutat aici la ţară, unde şi-a deschis un restaurant tot cu tăiţei. N-o face pentru că e avid de bani sau pentru că are de întreţinut copii. Ci pentru că aşa e el”, a observat scriitorul. Însă vârstnicii nu se uită cu ochi buni la tinerii care au cam uitat să scrie, folosesc foarte mult calculatorul şi telefonul, sunt pasionaţi de high tech şi merg cu turul pantalonilor lăsaţi, ca în Bronx. “Vârstnicii spun că cei din generaţia lor aveau două trei joburi, iar tinerii fac mofturi la un part-time”, povesteşte George Moise.

Ai impresia că cineva îi dirijează să nu se ciocnească între ei

Şi acum, după trei ani de stat în Japonia, scriitorului i se pare că trăieşte într-un film. “Mi se întâmplă uneori, când stau între ei şi îi aud cum sorb tăiţeii, să mă uit în jos după subtitrare. Am senzaţia uneori că sunt într-un film japonez. Pereţi de hârtie, femei în kimono, stăpânul casei care mârâie. Aşa vorbesc bărbaţii pe aici”. Şi aşa vorbeşte şi socrul său. Tata-san, pe care l-a poreclit Shogunul. În afară de felul în care vorbesc bărbaţii, Japonia i-a mai stârnit lui George Moise o mirare auditivă. “Printre primele lucruri care m-au frapat a fost sorbitul tăiţeilor. Ştiam că japonezii pun mare preţ pe politeţe şi mi s-a spus toată copilăria să nu sorb la masă. Şi ei sorb ca elefanţii la râu. Ulterior am aflat că eticheta cere să-i sorbi cu zgomot. Sorb ca să îi răcească”, explică George Moise. Un alt lucru care l-a uimit în Japonia a fost că nicăieri, nici chiar în cele mai aglomerate oraşe, nu se aud claxoane. “Ce m-a mirat la început la Tokyo şi la Yokohama este că, deşi sunt oraşe mai aglomerate decât Bucureştiul, nu se aud claxoane, nu se înghesuie nimeni în staţii, se merge pe sensuri. De asta ai şi prima impresie că ai de-a face cu nişte roboţi, că cineva îi dirijează să nu se ciocnească între ei. Au înţeles că sunt foarte mulţi şi sunt foarte conştienţi de propriul lor volum”, crede românul.

Cum a trăit românul cutremurul

Însă cel mai emoţionant lucru legat de japonezi este spiritul lor de sacrificiu, pe care o lume întreagă l-a putut vedea după tsunami. “După cutremur, au fost oameni care au pierdut pe cineva din familie, soţia – copilul de câţiva ani. Oamenii ăia s-au înscris în echipele de voluntari, să caute supravieţuitori, ca să nu treacă şi alţii prin ce trec ei. E, dacă vreţi, un invers al unui specific românesc, aici se practică resuscitarea caprei vecinului”, spune George Moise care a văzut că şi astăzi sunt oameni care nu pornesc instalaţiile de aer condiţionat ca să facă economie la energie electrică, extrem de preţioasă după incidentele de la centrala de la Fukushima. Când s-a petrecut cutremurul, George Moise era la pensiune. “De obicei ei sunt destul de calmi, aşteaptă să se termine, apoi îşi văd de treabă. Atunci părea că nu se mai termină, dar am zis să nu zic eu primul că e cam lung şi s-o zbughesc afară. Am aşteptat să zică unul dintre ei: ‘E cam lung, nu-i aşa?’ după care am ieşit ordonat afară. Ne-am îngrozit abia după ce am văzut imaginile la televizor”, spune George Moise care va dona banii rezultaţi din vânzarea cărţii victimelor cutremurului din Japonia.

Dintr-o agenţie de publicitate pe un vas de croazieră, iar apoi în Japonia

Absolvent de jurnalism şi scenaristică, George Moise a lucrat în România într-o agenţie de publicitate şi se vedea la acea vreme făcând ani buni meseria de copywriter. Apoi au început frustrările alimentate de neînţelegerile cu şeful său, directorul de creaţie, despre care spune că “îşi masca incompetenţa prin zgomot”. Aşa că s-a decis să renunţe la job şi s-a angajat ca fotograf pe un vas de croazieră. “Mi-am dat demisia şi am ieşit, fără să am niciun plan. Dar când sari din avion nu te gândeşti la aterizare, ci la cât de frumos o să zbori”, povesteşte românul. În croaziera Fort Lauderdale (Miami) – Acapulco, pe când fotografia îmbarcarea pasagerilor, i-a atras atenţia o tânără japoneză. “O vezi pe fata aceea? Este viitoarea mea soţie”, i-a spus el colegului său, un englez. Apoi, Miwako şi el şi-au tot întâlnit accidental privirile pe vas, s-au întâlnit şi faţă în faţă şi, în cuvinte puţine, pentru că ei, precum multora dintre japonezi, îi era frică să vorbească engleza, au stabilit că îşi vor scrie. Cartea ei de vizită s-a pierdut însă printre ale altor pasageri, românul nu i-a scris, iar într-o zi a venit, pentru el, un mail pe adresa companiei. Era de la Miwako, care îi mulţumea pentru poze şi îl întreba de ce nu i-a scris. Apoi George Moise a plecat în Japonia, cu o viză turistică, de două săptămâni.

“Când am ajuns acolo, a fost ca şi când cineva m-ar fi luat de mână dintr-o mulţime de oameni agitată şi m-ar fi aşezat pe o bacă, să mă liniştesc puţin”. Şi-a promis să revină şi a reuşit să o facă aproape un an mai târziu, în 2008, când a reuşit să facă rost de bani pentru a se înscrie la o şcoală de japoneză. Altfel i-ar fi fost imposibil să obţină viza care să-i permită să stea în Ţara Soarelui Răsare.

Cine sunt românii care locuiesc în Japonia

Titlul cărţii, ‘Iertaţi-mă că nu sunt japonez’, nu este un regret sau o renegare a originilor cum mi s-a mai reproşat. Vine de la faptul că orice străin care ajunge aici încalcă, fără să vrea, regulile locului şi ceilalţi îl corectează cu mai multă sau mai puţină blândeţe. La început vorbeam tare, nu stăteam frumos la masă, că îmi amorţeau picioarele, nu mă înclinam cum trebuie, intram încălţat, iar ea mă corecta. La care eu i-am zis: ‘Ei, nu pot, iartă-mă că nu sunt japonez’”, spune George Moise. Acum, el a învăţat regulile locului şi nu doar atât: în afară că se ocupă de turiştii de la pensiune, are în paralel un mic business pe partea de fotografie copii, românul mai găteşte, ocazional, sushi în restaurantul pe care familia îl are la Yokohama.

Potrivit autorului, comunitatea românilor care locuiesc în Japonia este alcătuită în mare parte din femei, căsătorite cu japonezi. Unele au fost înainte hostesse în baruri, altele au venit aici pentru că s-au îndrăgostit de cineva şi au vrut să îşi întemeieze o familie. Lucrează, acum, ca profesoare de engleză, în agenţii de publicitate sau în companii. “Sau fac meseria de mamă, care nu e uşoară”, adaugă George Moise, care spune că atunci când va avea un copil îl va învăţa limba română: “Nu neapărat dintr-o mândrie naţională, dar mă gândesc că limba asta a noastră ciudată îi va deschide orizonturile spre italiană, spaniolă, franceză, limbi pe care le va învăţa mai uşor”.

Sursa: gandul.info

In aceasta zi, 21 februarie 1972, a avut loc lansarea romanului “Marele singuratic” al romancierului si nuvelistului Marin Preda, unul dintre cei mai importanti prozatori romani.

Daca citesti “Morometii”, iar apoi continui cu “Marele singuratic”, ti se pare ca eroii primului roman traverseaza timpul si aterizeaza intr-o intalnire de trist ramas bun pentru deznodamantul unei actiuni presarate cu o iubire intensa, dar invesmantata in nefericire… Pe fondul unor comentarii morale patrunzatoare si oportune.

Insinguratul indaratnic si suspicios este nimeni altul decat Niculae Moromete, un horticultor  macinat de un sentiment complex pentru Simina Golea, o pictorita inteligenta si simpla. Marcata, la randul ei, de un talent incert si de un trecut nefast al casniciei alaturi de un individ violent, Victor Patrascu.

Cu siguranta, Marin Preda doreste sa duca pana la capat istoria unei familii, chiar daca majoritatea personajelor raman cumva umbrite de participarea densa a lui Niculae Moromete, eroul central. Care acapareaza un roman ce comunica lucruri esentiale despre adevar, iubire si  om, de fapt, un teren batatorit de Marin Preda, care a cultivat o literatura inspirata din realitati contemporane, fiind neostenit in analize de ordin ce privesc existenta, amprentate de observatii psihologice.

De-a lungul vietii, autorul a “pictat” in stilul propriu o diversitate de opere, printre care se numara si “Risipitorii”, “Delirul”, “Viata ca o prada”, precum si apogeul creatiei sale – “Cel mai iubit dintre pamanteni”.

Sursa: manager.ro – Manuela Tarloaica

Aglomerarea de meticulozitati intr-ale stilisticii impune un ritm stapanit al cititului. As fi tentat sa spun ca se citeste greu, dar orice satisfactie se resimte in functie de efortul depus, nu?

Dupa descrieri “mitraliate” ca aceasta, cu greu scoasa parca din zgarcenia autoarei: “La capatul strazii se afla o rola mare de sarma, rugineste acolo. In jurul ei iarba e verde. In spatele rolei se ridica un gard. In curte un caine isi taraste lantul prin iarba.Cainele nu latra niciodata. Nimeni nu stie ce pazeste cainele. In zorii zilei si seara tarziu, cand se intuneca de-a binelea, vin militienii. Vorbesc cu cainele, il hranesc si nu-si fumeaza tigarile pana la capat”, poti da peste ceva de genul “Pe banci stau barbati batrani, ei cauta umbre durabile, arborii de tisa insala, ei pastreaza umbrele tramvaielor, care trec doar o clipa, ca pe propria lor umbra. Dupa ce barbatii batrani s-au asezat, arborii le dau umbrelor drumul sa plece. Batranii deschid ziarul, soarele straluceste prin mainile lor; din razoare trandafiri pitici lumineaza prin hartia de ziar onduleul de pe fruntea dictatorului. Batranii sunt izolati. Nu citesc”

(NOTA: Nu as putea sa citesc asa ceva in tren sau, si mai rau, in metrou – apropo de initiativa discutabila de a chema lumea sa citeasca in aglomeratele mijloace de transport de la noi)

Jocul “aproape – departe” se pastreaza si aici. Zarile se desfasoara cu fast: “la celalalt capat al periferiei campul manca tot si fugea cu frunzele zarzavaturilor hat departe” Cu lupa pare ca vine naratoarea si se arunca asupra obiectelor mici, cu microscopul metaforei si al comparatiei scotoceste in realitate (“In sudalma lumea e mica”), de unde ma gandeam eu ieri mergand pe strada: Ce energii si cata concentrare trebuie sa creasca intr-un om ca sa poata faca abstractie intr-un asa hal de dezastrele din jur? Si intrebarea nu e acuza, pentru ca sunt absolut de acord cu acesta modalitate de evadare.

Chiar mai mult decat in “Animalul Inimii”, “Inca de pe atunci…” desfasoara mai mult din harta tragediilor si frustrarile comunismului: nebagati in seama, oamenii mor in cabinele telefonice, iar distanta pana la moarte se masoara in cate tunsuri mai are barbatul de trait sau cate rochii de purtat mai are femeia, amenintarile se dau in scris si anonime, militieni ar putea fi buni dar nu prea au pornire, sexul se face in schimbul unei jachete, iar pe retina pisicilor vagaboande se inregistreaza actele sexuale ilicite (executate “politic” si “ierarhic”) ale unei intregi fabrici de sarma, pentru ca “Aici impreunarea este la fel de lacoma si ascunsa ca furatul”; frigul si intunericul stapaneste tot saracul, in vreme ce bogatii comunistii au de toate. Si universul casnic e dereglat de tot: femeile cred ca ii pot tine pe soti legati prin sangele din menstruatie (“sangele pepenilor”) turnat pe ascuns in mancarea barbatilor si tot ele le baga testiculele in apa sa vada daca plutesc sau nu – indiciu ca sunt pline, ori ba. E naspa totul! In contradictie cu realitatea dura vine vocea eroinei care se straduieste sa acopere cu un val, analitic si liric, care sa indeparteze, programatic, ochiul de la orori.

Pana si episodul rasturnarii lui Ceausescu mi s-a parut… fentat. Desi descrie documentarist faptele, am fost prea conectat la ambianta fictionala ca sa mai vibrez istoric la evenimentele pe care le-am trait si eu.

Si daca aveti chef de un mic antrenament liric la sala, inainte de a citi romanul, de care tomnai ce dadui voroava, poate trageti putin de.. “aparatele” de mai jos:

“in gradina stau pietre desculte pana in crestetul capului”

“gerul se invarteste prin dreptul soarelui”

“te-ai regulat pana te-ai stors de tot”

“sa lasi ziua sa-ti umble prin minte”

“si soarele isi trage un nor transparent in jurul burtii”

P.S. Nu am vazut filmul lui Stere Gulea, din scenariul caruia H.M a ajuns la roman. Intrebata despre film, ea nu era deloc bucuroasa in 2008, (in Evenimentul Zilei): Sunteţi mulţumită de ecranizarea lui Stere Gulea, “Vulpe vânător”? Aveţi în idee alte ecranizări după cărţile dvs.? Nu, deloc. Fiindcă nu m-am înţeles cu el, m-am retras şi l-am lăsat să-şi facă treaba. El a luat lucrurile complicate şi le-a clişeizat. De aceea, am transformat ulterior scenariul, scris de mine împreună cu soţul meu, într-un roman.

Inca de pe atunci vulpea era vanatorul
Autor: Herta Müller
Editura: Humanitas Fiction
Traducere: Nora Iuga
Anul aparitiei: 2009
Nr. pagini: 224
Format: 13×20 cm
ISBN: 978-973-689-340-7
Pret: 25.00RON

Pariez (…) ca toti ati auzit de Dan Brown. Normal, gandul ne duce direct la Codul lui Da Vinci – cea mai citita carte dupa Biblie. Am cumparat cartea din tirajul special care s-a pregatit inainte de lansarea oficiala in librarii , unde Editura Rao mi s-a parut a avea o idee de marketing extraordinara, ceva ce nu s-a mai intalnit in Romania (pana acum!) .
Cartea incepe in tot acelas ritm alert ca Ingeri si Demoni si Codul lui Da Vinci (pe acestea le-am citit eu). Tot acelas profesor de la Harvard specialist in simboluri religioase si dotat cu un creier extraordinar care este “conectat” la o intreaga biblioteca universitara, un Google cerebral: Robert Langdon ! Acesta este chemat la Washington, D.C. de catre prietenul stau Peter Solomon -Maestrul Adorator al Francmasoneriei din Washington – pentru a participa la o intrunire unde va spune si el cateva cuvinte in legatura cu simbolurile din Capitala Americii. Ajungand la Capitoliu nu gaseste nici o intrunire, doar o mana taiata aratand cu degetul in sus spre o pictura care il arata pe George Washington trasformandu-se intr-o fiinda Dumnezeiasca. Un nebun tatuat, Mal’akh, il tine prizonier pe Peter Solomon si ii cere lui Langdon sa ii descopera locul unde sunt ingropate Mistere Antice in schimbul vietii lui Solomon.
Incep o serie de reactii in lant: politia Capitoliului, o chemare straveche de a recunoaste Misterele Antice, piramida masonica, francmasoneria si CIA. Apare in scena Inoue Sato, cea mai temuta femeie de la CIA care are voce de barbat in urma unei operatii de cancer la gat. Langdon scapa de sub Capitoliu ajutat de Arhitectul Capitoliului, Warren Bellamy, scotand la lumima piramida masonica. Se intalnesc cu sora lui Peter Solomon, Katherine Solomon un cercetator in domeniul noeticii, una dintre cele mai noii stiinte care studiaza gandul omului.
Robert si Katherin pornesc intr-o cursa nebuna prin Washington, ajungand la diferite monumente si isi gasesc refugiu la o manastire unde un calugar orb, fiind si mason de gradul 33 le ofera diferite indicatii. Reusesc sa asambleze piramida masonica si sa descopera cateva dintre secretele ei. Sunt prinsi de catre agentii CIA condusi de Sato si toti incep sa coopereaza pe un motiv bine intemeiat de securitate nationala. Grupul se desparte, Langdon si Katherine fiind atrasi de catre Mal’akh la el acasa unde incepe sa ii tortureze. Robert descopera adresa unde sunt ascunse Misterele Antice si Mal’akh pleaca impreuna cu Peter Solomon spre locul indicat.
De aici incepe adevarata poveste, nu v-a mai spun nimic decat ca intr-un final Misterele Antice sunt gasite si se pare ca le avem si noi in fiecare casa, dar nu stim cu adevarat ce sunt.

Simbolul pierdut este cea mai buna carte citita in a doua jumatate a anului 2009 de catre mine, care mi-a lasat o adevarata amprenta si mi-a dat de gandit.

Recenzie realizata de L.G.

Simbolul pierdut
Autor: Dan Brown
Editura: RAO
An aparitie: 2009
Numar de pagini: 480 pagini
Format carte: 14×20 cm
ISBN: 978-973-54-0138-2
Pret: 45.99RON

De obicei astept nerabdatoare finalul unei carti, iar dupa ce termin de citit ultima pagina ma incearca un sentiment de nostalgie si o mai citesc inca o data.

La Conjuratia imbecililor am experimentat sentimentul invers… am tot amanat sa o termin pentru ca personajele neobisnuite si situatiile absurde narate ma fascinau si ma amuzau teribil.

Personajul central, Ignatius J. Reilly, este un idealist excentric ce critica si ironizeaza lumea moderna. Desi inteligent si educat, traieste izolat alaturi de mama sa (pasionata de bautura si bowling), mancand si scriind despre decaderea lumii contemporane.

Nevoit totusi sa isi caute o slujba, va intra in contact cu personaje care de care mai ciudate: o septuagenara senila careia ii este refuzata pensionarea, un politist nevoit sa se costumeze in diferite roluri, o stripteuza ce isi invata papagalul sa o dezbrace, un tanar de culoare ale carui replici incep mai mereu cu “Aaaaau!”. Savuroasa este si corespondenta lui Ignatius cu Myrna Minkoff, prietena lui din facultate, schimburile taioase de replici dintre cei doi regasindu-se pe tot parcursul romanului.

Carte-cult a literaturii comice, opera are in spate o poveste trista: dupa respingerea manuscrisului de catre editura la care fusese trimis, autorul s-a retras de la colegiul unde preda si s-a refugiat in alcool. Romanul a fost publicat dupa sinuciderea scriitorului, datorita insistentelor mamei sale catre editor. Lui John Kennedy Toole i-a fost acordat postum premiul Pulitzer.

Recomandare de carte realizata de Jojoba Spacegirl

Conjuratia imbecililor
Autor: John Kennedy Toole
Editura: Polirom
An apariţie: 2005
Numar de pagini: 400 pagini
ISBN: 973-46-0059-1
Pret: 36.95RON

Un roman usor, placut, o carte de vacanta – aceasta a fost prima impresie cand am inceput “Moarte la rascruce”. Din fericire, m-am inselat. Aceasta simplitate aparenta ascunde sensuri profunde, la fel ca versurile unui haiku. Pe masura ce citeam ma atragea tot mai mult maiestria stilului simplu si concis si delicatetea ca o trasatura de penel, caracteristici definitorii, traditionale pentru japonezi.

Japonia la inceputul sec. XVII, dupa lupta de la Sekigahara, prin care Tokugawa Yeyasu a obtinut puterea invingand armatele clanului Toyotomi, sustinatorii urmasului lui Taiko, mostenitorul de drept. Yeyasu a obtinut apoi aprobarea imparatului si s-a declarat shogun, astfel incepand lunga perioada a shogunatului Tokugawa, cunoscuta in istorie si sub numele de perioada Edo. Actiunea romanului incepe in 1603, pe acest fundal istoric atat de bine cunoscut. Personajul principal este un ronin, Matsuyama Kaze, care luptase de partea invinsilor, si care, prin urmare, nu are prea multa simpatie pentru noul conducator al tarii. Sotia sa isi facuse sepukku dupa ce ucisese mai intai copiii, pentru a nu cadea prinsi de vii in mainile dusmanilor, seniorul sau murise deasemenea, ca si sotia acestuia. Numai fetita stapanilor scapase, fiind apoi vanduta, iar stapana lui Kaze ii ceruse acestuia inainte de a muri sa gaseasca copila. O datorie de onoare, un legamant sfant pentru un samurai… Evenimentele istorice sunt insa doar fundalul povestii, prezentate prin urmarile tragice pe care le-au determinat in viata multor oameni: sate intregi distruse, tragedia personala a personajului principal, ascensiunea la titluri si beneficii a celor ce-l sustinusera pe Yeyasu. Desi autorul nu-si exprima direct parerea asupra evenimentelor, lasand acest lucru la latitudinea personajelor, pare sa nu-l simpatizeze nici el prea mult pe noul shogun… Din acest punct de vedere, cartea este oarecum opusul romanului “Shogun” al lui J. clavell, in care Yeyasu (rebotezat Yoshi) apare ca un un general stralucit, strateg de exceptie, ambitios, ce-i drept, insa constient ca regentele sunt totdeauna perioade vulnerabile in istorie si ca numai un razboinic matur poate tine in frau ambitiile celorlati si pastra pacea. In istorie insa, Yeyasu a ramas ca uzurpator. Hmmm, adevarul este intotdeauna un punct de vedere…

Romanul s-ar incadra cel mai bine in genul mistery cu subiect istoric. Kaze, ratacind prin tara pentru a-si indeplini misiunea, nimereste in catunul Suzaka, unde da peste cadavrul unui samurai ucis cu o sageata. Sageata este una deosebita, lucrata cu deosebita finete… ciudat pentru un satuc uitat din munti. Acest lucru ii starneste curiozitatea, iar faptul ca seniorul locului, un daymio care-si obtinuse mosia de la noul regim, era dispus sa acuze un taran batran (cel care gasise mortul primul) de aceasta crima il determina sa faca investigatii. Tarani resemnati, un judecator corupt si pe care, in plus, nu-l ducea mintea prea mult, un senior rafinat si excentric, pasionat de istorie si traditie, de artele stravechi si de obiecte de valoare…

Kaze este intruchiparea samuraiului adevarat, condus de datorie si onoare, foarte bun luptator, dur atunci cand trebuie, dar in acelasi timp uman, stiind sa arate si neindurare si mila, cu o minte ascutita si iscoditoare, cult… Imi aminteste de perfectiunea la care a ajuns Musashi dupa o viata de cautare. De fapt, personajul Matsuyama Kaze pare a fi construit dupa modelul lui Musashi (romanul omonim de Eiji Yoshikawa), iar anumite intamplari din roman par deasemenea a fi inspirate din viata acestuia: incidentul cu samuraiul tanar si infumurat care l-a provocat la lupta pe cand calatoreau impreuna intr-o barca, caruia Kaze i-a promis ca il va invinge fara sabie – ceea ce a si facut, lasandu-l sa fiarba de ciuda singur pe insula unde trebuia sa aiba loc duelul pe cand el a sarit inapoi in barca; intalnirea la han cu batrana autoritara care dorea razbunare si plecase la drum insotita de un batranel si de un pustan…

“Moarte la rascruce” este prima parte din trilogia “Misterele samuraiului”, din care mai fac parte “Jade Palace Vendetta” si “Kill the Shogun”. Duh, sa speram ca cei de la Humanitas n-or sa ne faca sa asteptam 100 de ani pana apar si la noi continuarile!

sursa: elflady

Moarte la rascruce
Autor: Dale Furutani
Traducere: Andrei Razdolescu
Editura: Humanitas
An aparitie: 2008
Ediție: I
Pagini: 344
Format: 11×18 cm
ISBN: 978-973-689-254-7

Pret: 29.00RON

Desi mediul in care se misca personajele cartii este sistemul opresiv al comunismului ceausist, miza romanului sta, dupa parerea mea, in felul in care sensibilitatea individului se implica in viata din jur. Etalarea acestei senzoriale intelegeri ofera spectacolul cartii, nu remomorarea documentarista a unei epoci. “Cand e atata spaima pe lume” (citatul e din Gellu Naum care deschide cartea) disparitia prietenilor dragi reprezinta motivatia si sursa de energie a actului artistic. N-am simtit ca importante in aceasta carte “condamnarea comunismului’, distorsiunile etnice (oricum rar mentionate), angajarile politice, conflictele personale.

Atat: o supersensibilitate, re-modelatoare, a unei lumi plina de spaime. Iar spaimele navalesc peste om oriunde – poate si acesta este una din cauzele pentru care Nobelul s-a oprit la Herta Muller. Sigur, cauza principala a stationarii Nobelului la autoarea de origine romana este neindoielnicul sau talent sau literar.

Scrie undeva ca “totul e mic cand e supravegheat”. De aici pornind, lucrurile mici devin importante, ele, clocotind de simboluri, tes un sistem peste care deopotriva realitatea si imaginatia se ridica una in alta. Ata de cusut, nasturii, foarfeca, ciorapii, manusile, frunzele, piesele de lego, creionul, maruntaiele animalelor etc. sunt repere pe care naratoarea si le apropie, pe care le studiaza, le simte “ale ei”, se inconjoara de ele, se apara cu ele, face din ele o lume mica. O lume mica si sigura, in care nu neparat se simte bine, dar pe care o poate controla.

De observat ca de fiecare data cand vorbeste despre fuga in strainatate, despre lumea din afara Romaniei, apar cuvinte care sugereaza spatiile mari: campuri recoltate, Orient, laptele cetii, cerurile pamantului, curbele sinelor, norii, apa (“voia sa treaca Dunarea inot pana ce apa devenea strainatate”). Dincolo de granita se alfa libertatea, dar si incertitudinea. Migala povestirii si profunzimea trairilor dispar cand actiunea se petrece in Germania, acolo e doar naratiune pura, fara alunecarile in fantasmele declansate de realitate, asa cum apar ele in viata re-simtita in Romania. Repet, spun Romania si Germania, insa ele re-prezinta doar notiuni particulare pentru “lumea traita” si “lumea dorita”.

Pe de o parte, se afla lumea actuala (dinainte de fuga), asa amenintatoare si nesigura cum e, cu securitatea, inchisorile si militia ei – dar APROPIATA. Pe de alta parte sta, in asteptare, orizontul libertatii. Tocmai in apropierea pericolului, a tradarii, naratoarea explodeaza estetic. “Iesita” in libertate, nu mai pare asa de implicata, se instraineaza de micile lucruri din jur, pentru ca nu le mai simte ca apartinandu-i. Viziunile estetizant-delirante, imaginarul raspandit din real functioneaza, din plin, doar in Romania. Ca o forma de infrumusetare a realitati? Sau ca pe o dovada a trairii mai puternice de aici? Sau ambele?

Toata aceasta “literaturizare” se aliniaza intr-un mod straniu si perfect cu intamplarile. Oamenii mor din cauze suspecte, se animalizeaza si nu isi dau seama de asta, tradeaza fara sa isi caute scuze, iubesc fara speranta, fac sex ca sa treaca timpul, viseaza si isi fac planuri cu masura (poate si din teama de necunoscut), innebunesc sa scape de griji, corespondeaza codat intr-o tara a informatorilor, accepta orice fel de compromisuri.

Intr-un univers in care lucrurile sunt mici, chiar daca iti apartin si le simti ca ale tale, iar faptele sunt dure si inumane, exista ceva mic si neimblanzit, care nu respecta legile tampite si nu se lasa persecutat: Animalul Inimii.

Bunica ii spune copilului, inainte de culcare: “Odihneste-ti bine animalul inimii ca tare mult te-ai mai jucat azi”.

Si inca doua citate, ca tot le-am notat: “O moarte ieftina ca o gaura in buzunar” si “femeile cu carte sunt mai rele ca un scuipat”.

Scuipati-va (fara aluzii !) in palme si purcedeti sa imblanziti cu mintea “Animalul Inimii”, cartea Hertei Muller.

sursa: liviudruga.blogspot.com

Animalul inimii

Garguii sunt statui cu monstri care pazasc zidurile de piatra ale bisericilor catolice medievale. Pentru noi este cel putin ciudat sa fim intampinati cu astfel de imagini. Cu diavolii care ne prajesc carnea ne-am obisnuit. La aceste forme care nu sunt insa incadrabile niciunde nu prea stim cum sa ne raportam. Dar aparent rolul lor este de a ne pazi de rau.

Pentru ca vorbeste despre aceste fiinte ciudate romanul lui Andrew Davidson este unul interesant. Te mai pot atrage si povestile medievale care te plimba din Islanda pana la Florenta. Nici modul de viata intr-o manastire de calugarite nu e ceva de care sa te lovesti zilnic. Iar povestile despre modul de editare ale cartilor din acele vreme sunt fascinante. Mie mi se pare ca acest roman se inscrie in linia deja cunoscuta a cartilor de popularizare a anumitor perioade din istorie si a ideilor in voga in perioada respectiva care la noi nu au ajuns nici macar ca un ecou vag.

Si cam aici se opreste ceea ce imi place la roman. Ca si lungime mi se pare un pic cam prea mult. Noroc ca reuseste sa te tina intr-o oarecare tensiune, asa ca poti citi in zilele de iarna cand n-ai sanse sa iesi din casa. Tot la capitolul prea mult se inscriu si descrierile mult prea explicite despre cum arata si se recupereaza un corp ce a fost supus unor arsuri severe. Recunosc ca am sarit peste unele pasaje. Si puteti face si voi la fel pentru ca actiunea va ramane la fel de inteligibila.

Tot la capitol negativ este si faptul ca nu mi-a trezit nicio emotie desi subiectul, o iubire care se intinde pe mai multe secole, ar trebui sa iti atinga vreo latura sensibila. Mult mai interesanta a fost descrierea infernului personal, conceput ca o paralela cu cercurile infernului lui Dante.

Lumea se inghesuie insa sa laude acest roman de debut al canadianului Andrew Davidson. Si sa ii prezica o soarta de best seller international. Ajutat mult de un marketing facut ca la carte, aceasta aparitie editoriala fiind decretata cartea anului. (hotcity)

Gargui
Autor(i): Andrew Davidson
Editura: ALL
An apariţie: 2009
Numar de pagini: 496 pagini
ISBN: 978-973-724-213-6
Starea cartii: noua
Pret: 29.90